Bunicuţa pierdută

Romanul Bunicuţa pierdută este povestea cu tentă autobiografică a unei fetiţe unguroaice, care începe să se maturizeze prematur în anii ’60, în Clujul tot mai marcat de „binefacerile“ comunismului. În cazul ei, deloc singular, schizofrenia ceauşismului este şi mai apăsătoare: pe de o parte, sunt poveştile cu care e educată sau pe care le aude întâmplător despre adevărata faţă a comunismului, poveşti pe care tot educaţia o obligă să nu le spună nimănui, iar pe de altă parte este naţionalismul maghiar familial ca trăsătură obligatorie de caracter şi totodată ca formă de rezistenţă arogantă şi elitistă. Din tot acest melanj, autoironia şi sarcasmul scriitoarei refac acea lume interzisă pe care nu o cunosc decât cei care au trăit în anii ceauşismului mizeria maghiarilor din România. Farmecul cinic al textului provine din felul în care autoarea demontează toate şabloanele care i-au împănat copilăria şi adolescenţa – de la minciunile propagandei oficiale, până la banalităţile etniciste nu mai puţin lipsite de conţinut ale educaţiei de acasă.