Te dau lumii

„Ca să folosesc un manierism drag bătrânetului pseudo-sapiențial, o cunosc pe Anita Aldea de când era atâtica – adică din clasa a IX-a, când s-a întâmplat să-i fiu profesor. Era o rebelă inteligentă & netranzacțională, care juca pe cinica, deși altfel era înnebunită după Phaidon-ul lui Platon. (O cinică obsedată de suflet, care va să zică!) Exact așa e și poezia ei de azi – dincolo de aparentele asperități & cinisme ale „prozelor” ei, de fapt chiar în ele, se exersează o obsesie pentru adevărul sufletului – și pentru adevăr în genere. Anita Aldea știe deja că poeții reali iubesc adevărul mai mult decât frumosul. Fiindcă și ea, la rândul ei, e un poet real.”

„Cartea Anitei curge în șuvoaie și cascade. Uneori urlă, precum rîul năvalnic, de munte, nu ai cum să nu îi auzi strigătul. Te năucește. Te pune pe gînduri.”

„A fost odată ca niciodată o mulțime de oameni care scriau neîncetat. Toți acești oameni își doreau să câștige premiul Nobel pentru literatură.
Într-o zi, Anita a trecut pe lângă ei. S-a oprit și i-a privit. Toți oamenii s-au oprit din scris și s-au uitat la ea.
Hai, Anita, vino să scrii și tu cu noi, a spus unul dintre oameni.
Anita a stat puțin în cumpănă.
Nu, a spus ea, mai bine mă duc să-mi iau o vată de zahăr. O să mă murdăresc pe bărbie. Și iubitul meu o să mă pupe și o să-mi spună că sunt sweet.
Anita a zâmbit și a plecat. Un timp, oamenii s-au uitat după ea. Apoi și-au întors nasurile în caiete și au continuat să scrie cu înverșunare.”