Într-o zi nu ne vom mai recunoaște
de Alexandru Potcoavă
Titlu apărut în colecția Plantații la Casa de editură Max Blecher
DescriereDescriere produs
Fără a exagera efectul dramatic și evitând cu succes artificiul stilistic, poemele lui Alexandru Potcoavă arată cum experiența poate fi înzestrată cu un sens nou: e înfăptuirea unei căutări și realizarea unei întâlniri — în mișcarea identității pe suportul adevărului (ori al umbrei) și în graficul care stabilește locul de întâlnire a poeziei cu proza: „— spune-mi ce vezi — te-am prins eu de umeri/ — șiruri de pomi până departe și luminile unui/ supermarket unde n-am fost niciodată// — o fi am zis timpul nu-i pierdut ca pentru/ miile de băieți ce-au scăpat cu ultima suflare/ de un drum în siberia și îngrașă pământul aici/ în lagărul abandonat de sovietici și devenit/ gospodărie de partid// […] — bine, dar de ce îmi povestești mie/ toate astea?/ — pentru că nu o să fim/ împreună pentru totdeauna — oricât/ ne vom privi cu ochii urmașilor noștri/ într-o zi nu ne vom mai recunoaște” (oana).
- Gabriela Benga
Ce a văzut Parisul (2013) ,
Viața și întoarcerea unui Halle (2019) ,
Detalii produs
Autor: Alexandru Potcoavă
ISBN: 978-606-8577-29-6
Copertă: Paperback
Număr pagini: 74
Limbă: Română
Dimensiuni: 13,1x21 cm
Hârtie: 80g/m
Editura: Casa de editură Max Blecher
Cărți Ficțiune >> Cărți Contemporane
Cărți Ficțiune >> Cărți Autori Români
Cărți Ficțiune >> Cărți de Poezii
Opinii editoriale
„Revizitarea (de... 175 de minute, într-un Ipotești mizilizat) a mitului eminescian, chiar în deschidere, anunță miza cărții. Biografism abundent, direct, dar mai ales indirect, prin voci și personaje (un soi de «biografii comune», însă deloc anoste, gen Monciu-Sudinski). Narativitate până la limita evacuării lirismului, reușind, cu toate acestea, nu doar să-l păstreze, ci să-l și amplifice in extremis. Câteva ancorări, pentru contrast, în generaționismul literar. Destul pentru Alexandru Potcoavă ca să surprindă spiritul vremurilor noastre postistorice și postculturale — și apoetice — și să stoarcă din cotidianitatea (Alltäglichkeit) maladivă ce ne amenință cu aglutinarea, cu entropia impersonalului și, finalmente, cu uitarea (de unde titlul precis, aproape tehnic: Într-o zi nu ne vom mai recunoaște) o ultimă nostalgie, în sensul vechi, ontologic și intens poetic, acela de durere la amintirea casei, căminului, intimității, identității rătăcite. Nostalgie insuportabilă în sine, «îndulcită» prin autoironie și dispoziție convivială, prin râsu’-plânsu’ și haz-de-necaz. Dar care trasează liniile de forță ale unei poezii mult mai puternice, prin tragismul ei subiacent, decât poate părea la o primă vedere.”
O. Nimigean„Nu mă interesează prea tare (fiindcă încerc să ocolesc prejudecățile acelora care trebuie să bage totul în sertărașele potrivite) dacă Alexandru Potcoavă scrie poezie narativă sau un soi de proze scurte versificate, cu tușe poetice calde și pregnante, câtă vreme îl simt în textul său atât de vioi, de curios și de acut în observație și limbaj. Potcoavă e în vervă și arată o mare poftă de a povesti, împrumutând voci, croind istorii infuzate de poezie care se dezvoltă firesc, fără artificii, fără sclipici, fără incoerențe stilistice, dar cu o jubilație pe care o-ntâlnești doar la autorii cu adevărat îndrăgostiți de scris. Într-o zi nu ne vom mai recunoaște e-o carte pe care o citești pe nerăsuflate, și vine la un deceniu și jumătate după volumul de poezie foarte promițător cu care debuta, la numai 21 de ani. Era și timpul.”
Claudiu Komartin
