Cozonac. Transilvania. O călătorie

Am deschis ochii într-o baie de lumină. Pereţi văruiţi, aşternuturi albe, o rază orbitoare dar rece ţâşnea pe şervetul ajurat de pe masă prin singurul geamlâc deschis. Şi Gene care mă pândea de pe scaun, ca un dulău de casă, nerăbdător. Intrase şi ieşise de câteva ori pe uşa care scârţâia, dar n-o auzisem. E foarte cald, te sufoci aici, în brutărie, zice. Da, miroase a dulce, a bine. Pentru noi, mă simt datoare să-i spun dintre uriaşele perne în care mă proptesc, aşa e când e bine, e ca în paradis, adică e Paşte şi se fac cozonaci. Dă lung din cap şi-şi verifică nasturii cămăşuţei, ca o călugăriţă. E înduioşătoare această fată bună, crescută în respectul pentru om. Ar vrea să deschidem geamul, să ne răcorim măcar un pic. Ferească sfântul ! mârâi de sub pilotă. Mai bine ne îmbolnăvim decât să cadă cozonacii care, poate, chiar acuma cresc. Şi mirosul ? Înţelege cu nasul izurile de zahăr, portocală, vanilia şi romul, dar n-a mai simţit aşa ceva niciodată. Ăsta e miros de lucru copt, zice, brioşele sunt deci în cuptor sau afară, unde să mai crească ?

Mă spăl şi mă îmbrac în goană, îi explic ce se întâmplă. Când am ajuns noi azi-noapte, ea era frântă şi n-am mai stat să-i traduc ce-am vorbit cu nană Ană pentru dimineaţă. Trebuie să pot fotografia patru feluri de cozonac, două care sunt gata coapte, asta simte Gene, cel simplu cu stafide şi cel cu rahat, şi două care or să se facă acum, cu nucă şi cu mac, pentru care ne sufocăm, dar pe care trebuie să-i prindem în plină lucrare.