Trei comedii

„Am fost întrebat: la ce i-ar servi unui contemporan să citească fie şi numai cele trei piese de Aristofan pe care i le propun în volumul de faţă? Întrebarea nu-i fără sens: Aristofan a trăit acum aproximativ 2400 de ani; lumea lui era, sau cel puţin aşa ne-o închipuim, complet diferită de a noastră, la începutul secolului XXI. Alte ocupaţii, alte griji, alte bucurii, până la urmă altfel de oameni la el şi la noi, nu-i aşa? Şi atunci de ce i-am acorda bătrânului comediograf mai mult decât o atenţie de tip arheologic, şi nu i-am prefera în schimb lecturi mai actuale pentru orele libere?

Chiar aşa, altfel de oameni la el şi la noi? Nu tocmai. Eu cred că distanţa dintre lumea lui şi a noastră e înşelătoare, căci nu sunt altfel oamenii în esenţa lor acum faţă de atunci, ci doar ambalajul lor, pentru a spune astfel, s-a schimbat destul, poate până la nerecunoaştere. …Să-l desfacem, şi ce să vezi: regăsim sub foile lui colorate omul dintotdeauna, prea puţin diferit de cel din epoca Atenei clasice pe care îl lua în derâdere Aristofan.

Nu suntem şi noi vanitoşi ori invidioşi? Au pierit dintre noi demagogii, lăudăroşii şi flecarii? Nu mai există mincinoşi, zgârciţi, risipitori? Pe de altă parte, distribuţia inegală şi chiar nedreaptă a averilor e deja istorie? Certurile dintre generaţii, necazurile vârstei înaintate, problemele sexualităţii, ale educaţiei tinerilor s-au evaporat? Oare războiul a făcut loc păcii universale? Domnesc cumva pe lume libertatea şi buna-credinţă? Suntem noi în stare, cu toate mijloacele noastre tehnice, să trăim cu adevărat bine şi fericit? Întrebări retorice care dau a înţelege, fără urmă de îndoială, că omul profund nu s-a schimbat deloc şi că dramele lui au rămas tot aceleaşi de mii de ani.

La ce bun să-l mai citim, deci, pe Aristofan? Poate chiar de-asta: ca să râdem de felul în care măiestrul poet face să prindă viaţă pe scenă, metodic şi cu o logică sui generis, absurdul la care adesea nu dorim să renunţăm cu totul; şi pentru ca apoi, în timp ce despachetăm ambalajele civilizaţionale, să observăm cu melancolie sursa şi obiectul râsului nostru – eternul lor miez neschimbător: noi înşine.” (Andrei Cornea)