Cu ochii în 4

Liviu Cristescu: Născut, asta e cert. Cînd? Pe 13 iunie 1969. Unde? În România, din păcate; în oraşul în care Ovidiu a prins obiceiul de-a nu mai bea vinul îndoit cu apă (Constanţa).

Din cauza (sau datorită) unor traume intrauterine, perinatale şi din timpul primei copilării, eroul nostru a fost nevoit să se refugieze încă de la 3 ani în lumea creaţiei şi a cunoaşterii (cu posibilităţile de moment), în dorinţa de-a reconfigura realitatea.

La 3 ani s-a apucat de desenat, pe la 6 ani de pictat, iar pe la 15 ani de sculptat. Aşa a descoperit el valabilitatea legii saltului calitativ prin acumulare cantitativă şi importanţa crizei în fenomenul devenirii de orice fel.

La 9 ani s-a înscris la Şcoala Populară de Artă din Constanţa, secţia pian, şi nu s-a mai oprit din cîntat decît pe la 29 de ani, sub presiunea treburilor de tot felul. Ce-a interpretat el pe ici, pe colo din autori clasici, moderni şi postmoderni, nu ne interesează (la asta se pricep şi papagalii); doar faptul că între timp idiotul a uitat absolut tot ce-a compus, fiindcă (bazîndu-se cu mult prea uşor pe memoria lui de elefant) a omis să redacteze ca atare şi partiturile. Noroc că măcar a reuşit, pe la 18 ani, să încînte cu piesele lui alambicate urechile unei nemţoaice de 16 ani, venite să facă plajă la Mamaia.

La 11 ani s-a apucat de scris din nevoia de economie a gesturilor. Benzile desenate ajunseseră să-l epuizeze şi observase că prin scris se putea exprima cu mult mai rapid. Fireşte, lucrul la benzile desenate l-a ajutat să descopere de timpuriu fenomenul metacreaţiei (autorul se desena pe sine în dialog cu personajele tot mai sabotoare), iar asta l-a făcut să-nţeleagă ce-nseamnă propriu-zis şi textualismul, atunci cînd a ajuns la metacreaţie şi-n cadrul literaturii. Dacă la 11 ani scria tîmpenii (ficţiuni s.f. şi poliţiste), pe la 15 ani a descoperit brusc importanţa aducerii realităţii pe hîrtie, iar după o depresie urîtă de tot de la 16 ani (din care s-a recuperat prin diverse tehnici yoga: grădinărit, hoinăreală şi munca brută), a reînceput să aibă trăirile sinestezice, expresioniste şi suprarealiste din prima copilărie, luînd astfel decizia de-a aduce în lumea Cărţii inclusiv psihologia şi filozofia. De altfel, în mediul său familial puternic nevrotic şi anxio-depresiv, nici n-ar fi putut scăpa de-aşa ceva. S-a apucat să studieze simţurile şi pe la 20 ani să întocmească diverse hărţi ale sentimentelor. Tot cam pe atunci, era cît pe ce să devină psihiatru, din fericire însă a renunţat şi-a urmat Institutul de Arhitectură “Ion Mincu” din Bucureşti. În cursul facultăţii, nu s-a lăsat şi-a lucrat la mai multe studiouri de animaţie, ca animator, intermediarist şi stilizator (a refuzat să fie şi colorist, deoarece simţea că-şi risipeşte talentul pe figurinele alea pentru copii de 8 ani). Şi tot în acea perioadă şi-a pus în cap să realizeze mai multe filme artistice şi documentare, dar n-a mai fost să fie, elanurile lui regizorale şi actoriceşti fiind fructificate astfel doar în jocurile de culise din căminul bucureştean C1 din Lacul Tei, în varii situaţii atipice.

În concluzie, eroul nostru a fost atras, în permanenţă, de orice domeniu artistic sau ştiinţific, iar într-o vreme a cochetat inclusiv cu sportul (înot, ciclism, baschet), lăsînd însă de cele mai multe ori realitatea să-i decidă paşii, de la o etapă la alta a vieţii, pentru a nu regreta alegerea făcută.

Realizări? Are, are, să nu-i fie de deochi. Mai ales în domeniul arhitecturii, cu toate că nu-i mulţumit şi-ar prefera să nu se afle ce-a proiectat, dar cel puţin a făcut vreo cîteva sute de familii fericite, n-a trăit chiar de pomană. În plan literar, n-a publicat decît prin reviste, frînturi oarecare din diverse romane şi volume de poezii ce-aşteaptă de mii de ani forma lor finală, sub controlul obsesional-compulsiv al exigenţei.