Monoideal

„Precum cristalul la Simondon (nu întâmplător citez aici din cel mai true dintre post umaniști), în secvențiala sa devenire metastabilă, prin faune perturbante, aiuritoare, diafane, se configurează în M O N O I D E A L vocea prezențelor excedate de puterea „n“ a iubirii și de complicațiile ei întunecate. Se recuperează intruziv tradiții poetice, conținând, de această dată, etica disonantă a post-fragililor, a celor responsabili doar cu malaxarea speranței, hedonismul și distanțarea de ele concomitent. La începutul anilor 2000, V. Leac media raportarea la un alt tip de imediat în poezie: cel al infrafenomenelor și obiectelor frisonând, al entropicului umil vorbind ca dintr-o discotecă etern mobilă și aproape fără tradiție – spații puternic apropriate în volumele „generației“ din care fac parte. Un cadou acum, de sub brandul Iraționalul Matotelo: versatilitate tehnică teribilă, învelind umorul samuraiului perfect antrenat, care nu trebuie să-și mai chestioneze decât ironic utilitatea, pentru că fiecare gest, venit din cruzime sau entuziasm, creează frumusețe.” – Cosmina Moroșan