Colecția FeminIN. Set 10 Volume + Casetă de Colecție + Cadou conține:
• 1. Ioana, de Anton Holban • 2. Rusoaica, de Gib Mihăescu • 3. Adela, de Garabet Ibrăileanu •
• 4. Femei, de Mihail Sebastian • 5. Patimi, de Sofia Nădejde • 6. Mara, de Ioan Slavici •
• 7. Chira Chiralina, de Panait Istrati • 8. Adam și Eva, de Liviu Rebreanu •
• 9. Donna Alba, de Gib Mihăescu • 10. Jocurile Daniei, de Anton Holban •
• 11. Cutie de ceai Twinings
Ioana
Recuperată târziu că operă importantă a canonului interbelic, Ioana este poate cartea cea mai proustiană – adaptată la fondul și la traumele autohtone – dintre toate romanele cu astfel de ambiții scrise de prozatorii români în epocă. Romanul e o excepție în literatura noastră, propunând un personaj feminin cu atribute bine individualizate, ce e mai degrabă un agent activ (nu pasiv) în cadrul cuplului protagonist. În plus, Holban reușește să scoată parțial povestea Adulterinei din cadrele strâmte și clișeizate ale literaturii vremii. Ioana marchează un moment experimental și este un vârf al proustianismului românesc.
Rusoaica
Literatura evoluează – dar nu pornind de la capodopere și reușite formale, cum s-a crezut mereu, ci de la „zgomotul de fundal” al producției literare de piață. Rusoaica e un roman pe măsura timpului în care a apărut. Reconfortant pentru publicul interbelic, el îl reasigură pe cititor de faptul că acțiunile omenești, chiar și cele aflate sub învelișul complex al culturii (aici: fugă după Rusoaica din romanele rusești), sunt naturale și primare – și că instinctul sexual agresiv-irațional și, implicit, relațiile inegale dintre genuri fac parte din acestea. Citită în context, se poate observa cum narațiunea respectivă promovează tacit un sistem de valori desuet. Totuși, că de obicei, literatura reușește – cu sau fără voia autorului – să scoată în evidență anumite nuanțe ideologice importante, care au fost ascunse sau ignorate în trecut.
Adela
Scris sub formă de jurnal și publicat în 1933, Adela e considerat unul dintre cele mai bune romane de analiză psihologică ale literaturii noastre. A fost conceput în perioada în care încă se mai simțeau la noi reverberații ale romanului modernist din Occident. Adela e una dintre multele cărți în care personajul principal feminin există aproape doar ca proiecție a imaginației, sau ca anexă a celui masculin. Acesta nu e un roman de dragoste, pentru că nu propune o imagine reală a iubirii, fie ea și neîmplinită, și pentru că lipsește total înțelegerea părții feminine, pe care doar o ghicim. E important, măcar pentru noile generații de cititori, ca romane precum cel de față să fie citite într-o cheie care să-i ajute să descifreze anumite stereotipuri privitoare la feminitate care s-au perpetuat și care, în prima jumătate a sec. al XX-lea, reprezentau normă!
Femei
Acest mic roman (sau volum de proze) oferă o experiență agreabilă atât celor care îl citesc pentru prima dată, cât și celor care îl recitesc. Felul în care Sebastian reprezintă femeile aici poate susține acuzația de misoginism. Ele apar de regulă în ipostaze pasive, având un statut aproximat prin cel al plantelor sau al obiectelor, sau fiind identificate ca simple anexe ale bărbaților. Toate aceste amănunte trebuie citite, desigur, în contextul intelectual al epocii. Era curent în acea perioadă un misoginism care opunea "pasivitatea“ femeii (creditată cu capacitatea de a crea doar în plan biologic, dar nu și în cultură) energiei creatoare în plan intelectual prin care erau legitimați bărbații. O lectură plăcută, plină de emoție, Femei de Mihail Sebastian este alcătuită din 4 povestiri despre dragoste, care pot fi citite în ordinea gândită de autor sau aleatoriu. Sub reflector: un bărbat și mai multe femei, de care se îndrăgostește în momente diferite ale vieții sale. Ștefan Valeriu este elementul de legătură dintre cele 4 texte, fiind când în centrul atenției, când simplu spectator. Dragostea apare în forme variate, fizică, sufletească, fizică și sufletească, cu femei tinere sau mature. O explorare a feminității și iubirii, scrisă într-un stil tonic.
Patimi
Romanul Patimi ne spune povestea trecerii - individuale, dar și colective - dintr-o lume în alta, a tranziției de la o epocă dominată de mica aristocrație rurală spre una a funcționărimii burgheze și a capitalismului. Sofia Nădejde construiește un spațiu de graniță în care nu se luptă doar două feluri de orânduiri sociale, ci și două tipuri de morală. Deși, până la urmă, se va impune morala pragmatică și cinică a înavuțirii de tip capitalist, vocea nostalgică a naratorului (și, poate, a autoarei însăși) deplânge - cumva paradoxal pentru o scriitoare socialistă - vechea lume a aristocrației și reperele oferite de aceasta. Drama socială e dezvoltată pornind de la o intrigă de moravuri: Matilda, soția boierului Mustea, are o relație extraconjugală. Motivul, ne lasă să înțelegem autoarea, e monotonia cruntă a vieții de la țară. Femeia renunță la familie de dragul aventurii, fugind la oraș cu amantul și cu banii furați de la soț. De multe ori dramatic, uneori crud, savuros pe alocuri, Patimi e un roman despre iubire, bani, moșii, morală și religie, xenofobie, femei și statutul lor, despre familie și valori tradiționale, dar și despre noile valori, despre exploatare, capitalism și amurgul unei lumi care avea să se dezintegreze în scurt timp în tranșeele Marelui Război.
Mara
Mara lui Ioan Slavici, roman plasat într-un mic burg ardelenesc și care are două protagoniste puternice, reprezintă un punct de cotitură în istoria romanului românesc modern, un vârf al literaturii din secolul al XIX-lea și un pas intermediar esențial în traseul canonului literar autohton interbelic. Este o capodoperă a genului românesc în literatura noastră. Deși nu prezintă o societate progresistă în adevăratul sens al cuvântului, Slavici pune pe tapet un spațiu de graniță, un loc comun, o societate în care participanții se tolerează, mai ales în virtutea unor scopuri cât se poate de cinice și mai ales când totul se termină cu bine. Eroina dislocă rolurile de gen active în epocă, fiind un personaj emancipat față de modelele existente. Mara exploatează logica societății în care trăiește în folosul ei, dar nu se revoltă, nu comite acte de rebeliune - "activismul" ei este unul mascat, limitat, un agent care lucrează din interior. Exhibarea (chiar dacă nu depășirea) rolurilor de gen active și a formelor parțiale de transgresiune sunt un câștig important pentru finalul secolului al XIX-lea românesc.
Chira Chiralina
În căutarea mea solitară de "altceva” am dat peste Chira Chiralina de Panait Istrati. De ce Chira Chiralina a lui P. Istrati? Pentru că nu am citit niciodată o proză care să trimită clar la probleme multiple ca violența domestică, kidnapping, trafic de ființe umane, homofobie sau robie, în literatura României interbelice. Prima parte descoperă figura lui Adrian, sau mai degrabă a noastră, care îl urmărește pe Stavru pentru a cerceta cauzele și consecințele acțiunilor lui. Tot aici dăm de Jackyll și Hyde, care coexistă în persoana limonagiului și de un capăt de poveste din ghemul vieții lui. Încă neîncrezători, stăm la distanță, dar suntem, totuși, foarte curioși. În partea a două, Stavru sau Dragomir (pentru că putem deja să îi zicem așa) istorisește despre drama care l-a urmărit de-a lungul vieții, pierderea mamei și tot ce s-a întâmplat cu el și sora lui după tragicul eveniment. Aici observăm și motivele pentru care Stavru devine ceea ce cunoaștem de la început. Partea a treia ne teleportează în Cairo, unde dăm peste un Stavru bătrân și auzim (sau mai degrabă Adrian aude) partea lipsa a poveștii. În partea asta mai observăm că povestea pierde din dinamism și câștigă o parte meditativă, care este la locul ei în gură "celui trecut prin multe”. De ce Panait Istrati numește textul Chira Chiralina? Pentru că ea și tot ce o înconjoară îl aduce în fața noastră pe șarlatanul și escrocul Stavru, care devine vulnerabilul și adevăratul Dragomir, de care ajungem să ne atașăm în mai puțin de 150 de pagini. Și ce poate fi rău în a avea "de-a face cu un hamal din portul Brăilei"?
Adam și Eva
Roman experimental metafizic, Adam și Eva iese în evidență prin universul ficțional întru totul coerent și simetric, în care metempsihoza funcționează ca principiu esențial. Dihotomii precum bine/rău sau sacru/profan fuseseră consumate narativ în perioada în care Liviu Rebreanu își scria romanul, dar mitul complementarității androginice continuă să producă ficțiune și astăzi, absorbit în cultura de masă și constant reinventat, figurând adesea ca unică abatere de la cinism și cartezianism a protagoniștilor. Romanul acesta este un bun studiu de caz pentru a înțelege felul în care se raporta România interbelică la unele geografii și epoci prea puțin familiare, dar și pentru a observa care erau strategiile reconstructive ale lui Rebreanu.
Donna Alba
Donna Alba e un plonjon pe care e greu să-l pui într-o categorie anume și care confirmă impresia că avem clasamente literare și loc la microfon, nu doar din considerente valorice. Alba e aliasul femeii perfect năucitoare, o Gesche Gottfried care are în loc de otravă farmec și o forță de atracție atât de mare încât simpla ei prezență capătă valențe seismice. Ea volatilizează și restabilește distanțele - fie ele temporale, afective sau de altă natură. Pe lângă „duelul” dintre bărbații din viața ei, sunt surprinse foarte bine și duelurile interioare deloc de neglijat, precum cel al lui Mihai Aspru căruia îi place această viață dublă, această scormonire cu târnăcopul în tot mai adânci subterane (deși operația se petrece la mansardă). E o carte despre alegerea între a înfrânge și a te lasă înfrânt, între a cauta apariția providențială și a fi apariția providențială. Orice și oricine ar fi (în interiorul acestui roman sau oriunde), reziliența e cea care încetinește, dar nu anulează autodistrugerea. În Donna Alba, un simplu schimb de priviri și de intimitate e suficient pentru a nu mai fi cel/cea de dinainte de toate acestea.
Jocurile Daniei
Iat-o pe Dania, o ființă volatilă, tulburătoare, ceva între materie moale și himeră, imprevizibilă și contradictorie, trăind într-un prezent continuu. Și iată-l pe Sandu, bărbatul rătăcit în infinitele lui ipoteze, proiectând noi tentative de a o determina la o minimă consecvență, de a o prinde într-o oarecare legătură, de a-și îmbogăți realitatea cu prezența ei. Ceea ce îi desparte este intuiția femeii că a iubi un om nu înseamnă a-i ceda locul central în propria viață. Anton Holban creează, în Jocurile Daniei, o apoteoză a spiritului feminin, aureolat de libertatea lui vitală.
Alte titluri pentru PanaitIstrati (autor):
Tata Minca (2023)
,
Ciulinii Bărăganului (2022)
,
Ciulinii bărăganului. Codin (2015)
,
Chira Chiralina (2022)
,
Chira Chiralina (2018)
,
Codin • Ciulinii bărăganului (2022)
,
Chira Chiralina (2018)
,
Codin. Ciulinii bărăganului (2018)
,
Biroul de plasare (2019)
,
Casa Thuringer (2019)
,
Descriere
