De viţă românească

Mai acum vreo două, trei luni am avut o discuţie cu amicul V. Îmi zice: - Ţi-am citit un articol pe net. Întreb: - Care? Răspunde: - Ceva cu vinuri. Este interesant, dar inutil. Pe cine mai interesează zghihara, frâncuşa, viţele tale dispărute... - Nu sunt pierdute, sunt doar uitate, din nefericire, şi totuşi aceste soiuri reprezintă zestrea viticolă a acestori meleaguri. - Hai, fugi de-aici... omu' vrea să bea, nu dă doi bani pe rest... - Nu cred asta, în afară de beţivii patentaţi, oamenii preţuiesc soiurile pământului; mai ales că şi zghihara şi frâncuşa şi feteasca, mai toate viţele româneşti, autohtone, au mult de oferit.
Mi-o taie scurt: - Vrei să spui că se compară cu vinurile italieneşti din Toscana? - Da. Asta vreau să spun; în plus atenţia pe care le-o putem arăta ar face planeta vinului mai diversă şi mai îmbietoare. Biodiversitatea, în general, ca şi etnodiversitatea, de altfel, ne restituie, plenar lumea... - O fi, dar oricum te iroseşti degeaba cu subiecte de bodegă, când ai putea scrie ceva serios... (Amicul V. avea în glas un reproş apăsător, stârnindu-mi vag un sentiment de jenă c-am ajuns să mă ocup de chestiuni frivole, în timp ce "exegeza" mea la "fenomenologia spiritului" tot aşteaptă...) Pe atunci nu ştiam textul lui Alexandru Oswald Teodoreanu căci, negreşit, i-aş fi răspuns cu un citat de-al său: "Aş da prioritate viţelor indigene care şi-au trecut de mult probele şi care au fost pe nedrept izgonite de la ele de-acasă".