Delirul

„În Delirul confruntarea cu fatalismul istoriei, în viziunea lui Lev Tolstoi, este o temă la vedere, o temă recurentă. La fel ideea lui Preda despre rolul personalității (bune sau rele) în istorie. Un individ demențial, plasat în structurile puterii, poate provoca un dezastru uman, zice prozatorul, cu referire la Hitler. Adăugând: iar dezastrul este contagios, răul în istorie se răspândește ca o molimă, în fine, o decizie luată în cabinetul lui Hitler are efecte dezastruoase într-un sat pierdut în Câmpia Dunării...

Delirul este un roman substanțial cum am scris la apariția lui și cum cred și azi, după 35 de ani –, nu un mare roman (ca Moromeții și Cel mai iubit dintre pământeni), dar un roman curajos, cu scene formidabile (povestea de iubire rustică de la început), bine lucrate, uneori foarte subtile (ezitările medicinistei Luchi, sinceritatea ei derutantă) și, în genere, Delirul mi se pare și azi, când îl recitesc, o carte care își asumă o temă gravă: cum trec trei-patru tineri printr-o mare tragedie a istoriei. Citind-o, cititorul trece, oricum, bine, satisfăcut, gânditor, neliniștit, uneori sedus de profunzimile creației românești din interiorul unei istorii imposibile.“ 

Eugen Simion