Vineri la Ierusalim și alte poeme

Inteligenţa nativă şi acel instinct estetic pe care îl dobândim numai prin lectură asiduă, la vârsta când oasele noastre încă sunt în formare, îl vor fi orientat încă de timpuriu pe Marco Antonio Campos spre o individualizare decisivă a personalităţii sale. Într-o ţară cu fastuoase tradiţii baroce cum e Mexicul, unde şi culturile precolumbiene au lăsat bogăţia unui „baroc” sui-generis, de o incredibilă diversitate, iar mărturiile atâtor epoci se suprapun deconcertant, el va fi înţeles de la bun început că trebuia să fie altcumva dar nu baroc, în cazul în care urma să-şi încerce norocul în poezie. Şi va fi înţeles, de asemenea, să asculte cu multă prudenţă cântecele de sirenă pe care i le intonau curentele de gândire fabricate fie de ideologiile dominante, fie de multiseculara instituţie bisericească. Într-un cuvânt, ca să începi să te defineşti trebuia, şi pe atunci, să te diferenţiezi, să te desparţi, să te opui şi în general să nu fii de acord cu multe lucruri deja existente, chiar dacă încă nu ştiai ce vei pune în locul lor. Privesc cu stupoare admirativă poemul ce deschide această antologie, scris în 1972 de un tânăr debutant, dar având deja anvergura unei arte poetice, şi morale, de creator cu lungă experienţă. Vine pe linia abruptă de la Fernando Pessoa la Mario Luzi, cu un lung popas prin T.S. Eliot, şi batjocoreşte dezinvolt paralizanta întrebare despre „utilitatea” poeziei. Seamănă cu stupefiantul poem al lui Drummond de Andrade, despre piatra care apărea în mijlocul drumului numai ca să justifice existentul. Nu încercaţi să instrumentaţi poezia, pagina de poem „nu serveşte la nimic”, fiindcă „poezia nu face nimic”. Adică ea pare şi chiar este „inutilă” în viaţa practică, întrucât îşi proiectează existenţa în universul ontic şi totdeauna în numele unei creativităţi pe care singură şi-o defineşte. Iar astfel există. (Dinu Flămând)

Morţii din Währingerstrasse

Morţii se plimbă prin faţa bisericii.
Prin zăpadă, cu nesfârşite regrete de ură,
ei ascultă extraordinarele secole
de pe vremea când furiosul vultur cu două capete
participa la cerul heraldic al Europei.
„Din ţara morţilor nu este întoarcere”,
le spun eu, dar ei nu aud
decât vocile urii, pentru mine insuportabile.
Iar zăpada cade pe Währingerstrasse.
Iar zăpada de decembrie şi de ianuarie
cade, în vreme ce norii se închid la loc
iar angoasa se agaţă cu igliţele ei
în gât şi în piept, ea mă trage, mă deşiră,
morţii îi înmormântează pe morţi
în spatele bisericii, acolo unde Fecioara
cultivă un secol, Währingerstrasse
rămâne singură,
ca o porumbiţă singură.