Maria Magdalena

„Maria Magdalena îți vorbește despre pierdere, alegeri, împăcare cu sine, descoperiri și mai ales despre iubirea câștigată. Pentru că iubirea, odată ce există, nu se înstrăinează niciodată. Nici măcar atunci când se îndepărtează, se acoperă și pare pierdută definitiv. Ea există mai departe, pentru că iubirea ne schimbă. Toate iubirile care ne trec prin viață rămân în noi și cresc mai departe acolo.
Ioana Duda știe că nu-i poți iubi pe ceilalți dacă nu te iubești pe tine. Că nu-i poți ierta pe alții până nu te ierți pe tine și că nu te poți lăsa iertat de alții până nu te-ai iertat tu, cu adevărat, până la ultima cută a sufletului. Știe că iubirea nu înseamnă mereu să-l ai pe celălalt alături. Iubirea e completă și dacă e numai o stare, o plajă, un cântec, un copil.
Ioana știe.”

Cu aceeași sinceritate dureroasă cu care ne-a obișnuit din cărțile ei anterioare, Ioana Duda scrie în Maria Magdalena despre o iubire matură, așadar complicată, și despre pierderea ei, în aparență. Dar, când vine vorba despre iubire, oare chiar o putem asocia cu maturitatea? Sau, cumva, fiecare descoperire a iubirii este un drum de-a lungul căruia îți dai la o parte tot mai multe straturi ale ființei și, în final, ajungi să te înțelegi cu alți ochi? Până la urmă, iubirea îți arată o lume cu totul nouă, pe care o descoperi asemeni unui copil.

Personajul principal al romanului înțelege multe despre iubire, de-a lungul cărții, dar mai ales se înțelege pe sine. Se redescoperă și se repoziționează în centrul propriului univers. Cartea Ioanei Duda ne vorbește despre dragostea care este mai presus de ființele pe care le leagă, dragostea ca mod de autocunoaștere.