Măsline în ulei de floarea lunii

O carte despre România văzută prin filtrul inimii și sufletului unui autor tânăr.

„Când tocmai plângeam de mila lumii noastre românești, în dezamăgirea că ne dispar spiritele tinere și condeiele îndrăznețe, în stare să continue neamul magnific al pamfletarilor, al scriitorilor de atitudine, atât de frumos reprezentat în literatura noastră, iată că mereu surprinzătoarea realitate îmi vine în ajutor sub forma acestei cărți.

Observația autorului față de lumea în care trăim e fără menajamente și edulcorări, iar filtrul ironic amar al realității este pus la țanc, încât îți vine să zici „și eu gândeam la fel”. Iată: „Înainte eram plini de maiștri, acum suntem plini de maeștri (...)” sau „Într-un țarc mic și rușinos sunt ținute valorile. Ele sunt puse să facă lucruri prea mici pentru capacitățile lor”.

Autorul spune, destăinuie, afirmă, judecă, tranșează adeseori, totul cu limpezime și curaj, cu o judecată făcută cu inima deschisă... El are vârsta cronicarului Eminescu la gazetă, genialul tragic și unic, cel ce se lua la trântă cu mai marii timpului, cu asupritorii și urmăritorii perfizi ai unui imperiu aflat atunci încă la apogeul lui.

Oricum, acest discurs despre prietenie, de mare căldură și autenticitate, frapează, din șiragul de așa-zise interviuri cu un reporter imaginat sau poate imaginar, cine știe, convenția auctorială e bine găsită pentru a face textul alert, captivant, dialogat, plăcut la citit.

Sunt multe spuneri calde și oarecum poetice, dar „updatate”, aș zice, cu un barbarism de IT-ist, actualizate la stilul de informație al clipei: „Prietenia este molecula esențială vieții, la fel cum este coenzima Q10 pentru inimă” sau „Prietenia în trei cuvinte: «Acceptare, înflorire, râset»”.

Laurențiu Vedinaș nu se teme de nimic, și așa e bine, aș zice că așa e minunat, fiind la tinerețea cea deplină și curajoasă, nu se teme de spuneri tranșante, nu se teme de poetizare, nu se teme de actualitatea dură și nici să îl citeze pe Lermontov! Doamne, de câtă vreme un tânăr autor s-a mai pomenit să meargă contra curentului uniformizator, a modelor adeseori penibile și dimpotrivă, să fie în direcția curentului respectului față de cultură, indiferent unde a răsărit ea... (tare mă tem că nici nu e un „curent”, ci sunt doar răzlețe voci curajoase și care nu fac voia modelor...).

Autorul își identifică drumul exprimării originale, căci iată, vorbește despre autorii „care se fâstâcesc în propria neîntregire, frământându-se de lipsa unei cărți mai bune” sau declamă sincerități de tot felul din propria lui biografie, povestite cu farmec și râsu'- plânsu'...

Plăcerea lecturii vine și din surpriză: nu poți ști ce urmează, în ce direcție o ia gândul și implicit imaginația sau sinceritatea dezarmantă a celui ce scrie.

Când emoția e o coardă întinsă la maximum, el poate scrie: „Bunicii mei... bunicii mei încă mai trăiesc prin florile unei cruci din lemn”, ceea ce e sublim și sfâșietor.

Sunt pagini de o frustețe dureroasă, nici nu știi ce lentilă a pus cel se scrie, precum în „La Țară”, tulburătoare pagină despre viață și moarte prin lentila gândului tineresc.

Înțelepciunea populară e altă sursă de autenticitate: „În curte maica vorbește cu o vecină

Dacă e să trăiești tot trăiești că și dacă vrei să te spânzuri ți se rupe sfoara de sub grindă

Viața e mai frumoasă decât moartea, așa spun unii

Viața e mai frumoasă decât moartea

Dar moartea știe cum să-și țină oamenii acasă”.

Și despre iubire, motorul lumii și al poeziei, motorul vârstei, al extazului și dezesperării, cât de frumos scrie el: „Îndrăgostiții, bieții de ei...

Cum fac ei lumea să sângereze înțepându-i cu spinii lor de catifea...”

sau „Ploua în continuare la fel și noi

Picuram unul prin altul

Miros de pământ și de sârmă udă.”

Poet, prozator, eseist și jurnalist deopotrivă în această carte, probându-și stilul, energia auctorială, farmecul și imaginația creatoare, Laurențiu Vedinaș este un autor de atitudine, aflat în momentul fierbinte al carierei sale, o certitudine reconfortantă pentru generațiile acestui moment istoric, dar și un reper de talent, de sens moral al alurii celui ce scrie pentru aceia care vin.” - Cleopatra Lorințiu