Firu-n patru

Un impresionist merge din senzaţie în senzaţie, se povesteşte, cu alte cuvinte, chiar când scrie proză! Dar lipsa de obiectivitate nu mai poate fi atunci o acuză, pentru că obsesia împiedică transferul obişnuit de personalitate. Lovinescu a cunoscut aceste adevăruri, pe care le-a teoretizat, dealtfel, şi în opera sa critică. Existenţa în individualitate avea în vedere nu numai lipsa de aderenţă la formele vitale ale vieţii, ci şi cercul vicios al biografiei lipsite de evenimente şi al unui spaţiu al gravităţii tocmai prin această senzaţie de inactual şi de imponderabile absurde. Romanele lui Lovinescu refac acest straniu teritoriu al dezintegrării psihologice, într-un timp punctat de „momente muzicale” şi ani „dezindivi-dualizaţi”, încercând să fixeze chenarul unui peisagiu sufletesc a cărui unitate se destrăma sub imperiul renunţării.
Scriitorul caută, în compensaţie, aspectul imutabil al realităţii, certitudinea întâmplărilor trăite şi a lucrurilor ştiute, fugind de imprevizibil sau trăind, cel puţin cu această stranie iluzie a atemporalităţii. Prezentul se consolidează în proza sa mai ales prin „totalitatea momentelor trecutului”, de unde şi impresia generală a unei imobilităţi programatice, născută din teama degradărilor fireşti, şi o curioasă filosofie a călătoriei, a întocmirii şi a continuităţii psihologice exclusiv sub raportul experienţei sau nonexperienţei personale. Dar, aici nu mai este vorba despre vreun fel de solidaritate, cu sine sau cu alţii, ci de o sistematică întoarcere la pragul obsesiilor, „în circuitul închis al aceloraşi sentimente” sau „în cutia de rezonanţă a amintirii”.
Rememorarea este ea însăşi, prin urmare, o formă a călătoriei, a renunţării; personajele se despart de cele mai multe ori pentru simplul motiv de a-şi putea aminti. Intâlnirea a două destine nu rezolvă, ci limitează, în aceste condiţii, „liberul exerciţiu al funcţiilor sufleteşti”. În sensul acesta trebuie înţeles şi refuzul riscului şi deficitul şi spaima de viaţă sau lipsa evenimentelor biografice. Cercul fără noutate în care ne introduc romanele lui Lovinescu este o lume închisă sub un clopot, supusă unei imperturbabile observaţii, o lume oprită din mersul ei, privită pentru o clipă în încremenirea gesturilor, a senzaţiilor şi a spaimei trăirilor plenare. Trecutul înseamnă experienţa câştigată, această clipă de izolare, în care se înscriu deopotrivă realităţile geografice şi sufleteşti, ca o retrăire perpetuă a unor experienţe deja consumate, un univers bacovian prin cruzimea operaţiei şi întoarcerea gândului asupra Iul însuşi, condiţii esenţiale nu numai ale existenţei, ci şi ale creaţiei. Riscul ţine aici nu de o realitate, fie ea şi psihologică, ci de puterea imaginaţiei, tradusă în teama lui Bizu de a fi „victima unei iluzii”.
Dar valoarea mai generală a problematicii romanelor vine din convenţia pe care-o propune scriitorul însuşi, independenţa de sine şi nevoia de supranatural, altfel spus, fascinaţia irealului şi ambiguităţii, din Firu-n patru. Neputându-se apropia iniţial de formula obiectivă a romanului, Lovinescu l-a creat pe Bizu dintr-o nevoie de mistificare. În oraşul patriarhal, învăluit în noapte, el priveşte mai mult decât ascultă copilăria eroului său. Însă adevărul este altul. Nu Bizu avea nevoie de martori, ci scriitorul, pentru care şi proza, ca şi memorialistica şi o bună parte a criticii, este o lungă confesiune. Abia Acord final va încheia acest periplu sentimental şi, fapt semnificativ, o ultimă viziune fantastă a morţii va dobândi forţa purificatoare, nu prin negarea, ci prin afirmarea vieţii, a prezentului şi a conştiinţei de sine. Lumea există şi realitatea îşi câştigă un echilibru pe care nu-l avusese înainte, certitudinile depăşesc simpla experienţă a simţurilor, ideea dispariţiei ia forma luptei violente cu necunoscutul, pentru ca în cele din urmă resemnarea să devină o ciudată visare melancolică a viitorului.

AUREL SASU