Obeliscul negru

Romanul Obeliscul negru a avut două ecranizări, una în regia lui Krzysztof Lang, iar cealaltă în regia lui Pețer Deutsch

„Sunt un om modern și am o înclinație puternică spre autodistrugere.” – Erich Maria Remarque

Suntem în primăvara anului 1923, când Germania încearcă să-şi revină după Primul Război Mondial. Inflaţia creşte, iar marca germană se devalorizează şi ajunge să fie folosită drept hârtie de tapet în odăile celor disperaţi, ca un accesoriu al indiferenţei.

Tânărul Ludwig Bodmer, angajat al firmei de monumente funerare Heinrich Kroll & Fiii, face cunoştinţă cu mica societate boemă care-l ajută să-şi uite măcar pentru o noapte, două îndoielile. Cu toată degradarea economică ce apasă viaţa locuitorilor, şarmul şi eleganţa anilor 1920 supravieţuiesc şi schiţează o mică pânză a existenţei vag amprentate de un lux vetust în hotelul Walhalla, în clubul de noapte Rote Mühle şi la bodega Blume. Ludwig, a cărui tinereţe a fost furată de război, e frământat de întrebări legate de viaţa în mijlocul acestui haos. Aşa ajunge să o întâlnească pe Isabelle, tânăra tulburată alături de care speră că va găsi iubirea, salvarea atât de căutată, dar şi sensul atrocităţilor unui război pe care lumea, încercând să subziste, deja începe să le uite.

„Pacea lumii! Niciodată nu s-a vorbit atât de mult despre ea și niciodată nu s-a făcut atât de puțin pentru ea ca în epoca noastră; nu au existat niciodată atâția profeți mincinoși, atâtea minciuni, atâta moarte, atâta distrugere și atâtea lacrimi ca în secolul nostru, în secolul XX – secolul progresului, al tehnicii, al civilizației, al culturii maselor și al uciderii în masă. De aceea, nu te supăra, cititorule, dacă mă întorc în timp la acei ani legendari în care speranța plutea încă în aer, ca o flamură, iar noi credeam încă în noțiuni atât de dubioase ca omenia, dreptatea, toleranța și mai credeam și că un război mondial a putut servi în suficientă măsură drept învățătură pentru o întreagă generație.” – Erich Maria Remarque