Un centimetru de timp

Nu e prima carte a lui Doru Arazan pe care o citesc, dar este - în mod ciudat - cea mai adânc omenească. Spun „în mod ciudat”, pentru că această "cădere în dragoste" față de ființele din jur ar fi fost mai la locul ei în proză, în romanele pe care i le-am citit și care mi-au plăcut. Dar era încă doar literatură, în timp ce acest mare poem postmodern urcă din cuvânt în aura lui toată încărcătura de realitate pe care îndrăznește să o prelucreze. Rareori mi s-a întâmplat să văd cum, într-un poem postmodern cu întâmplări și personaje, la temperatura poeziei, realitatea se topește într-o magmă fierbinte de bunici și nepoți, și părinți, și copii, curgând ca un fluviu al iubirii spre sfârșitul, aproape idilic, al lumii. Imn închinat familiei, tradiției, moștenirii binelui din generație în generație, acest poem dovedește emoționant că poezia este ceea ce rămâne după ce, în afară dragostei, nu mai există nimic.

- Ana Blandiana