Alesul

Dan Coman este un poet de o exuberanță rece, poemele lui își au originea în acea plantă care "crește în cap" și care se așază peste acoperișurile Bistriței ca ramurile unei jungle artificiale, din lame de cuțit, care "halesc tot oxigenul". Poezia lui Dan Coman e una claustrofobică, htonică, spațiul în care evoluează animalele lui totemice e închis, apăsător, greu, e "În cealaltă parte", acolo unde respirația nu e decât un act mimat.

Am senzația din ce în ce mai pregnantă că Dan Coman este genul de poet care decupează din când în când fragmente dintr-un text interminabil, aflat în flux continuu, și pe care-l muzicalizează și-l predă cu regret hârtiei. Poemele lui, aflate într-o curgere constantă dinspre Anul cârtiței galbene spre Insectarul Coman, par concesii făcute unei cutume editoriale, fără a exista o legătură esențială între motorul care le pune în mișcare și existența lor finită.

(Bogdan-Alexandru Stănescu)