Balada cavalerului fără armură sau La crâșma lui Jackie

O baladă deplină întru ale sale, legănându-și ritmul sau ritmurile în rigorile prozodice proprii, într-o repetitivitate care nu e deloc redundantă, ci acumulează nuanțe și adâncește emoția cu fiece pas, cu o poetică singulară, un lirism intens, în care își topește dimensiunea epică, și metafore revelatoare. O carte slujită grafic de talentul și inteligența artistică ale maestrului Ioan Marchiș, în sugestia ilustrațiilor căruia redescopăr abordări și tușe din tinerețea sa creatoare. O carte de răsfăț poetic într-un timp pedestru și apter, o carte de citit și de savurat, care ne amintește că poezia e boieria limbii, a sufletului și a imaginației, iar nu discursul existențial „balizat și banalizat", după vorba lui Jorge Luis Borges! (Horia Bădescu)

* * *

Balada cavalerului fără armură... egalează în densitatea amărăciunii cel mai trist și mai disperat vers din literatura română, bacovianul „și-am plâns cu frunțile pe masă”. La starea asta de „tristețe iremediabilă” ajunge poetul Dumitru Zdrenghea printr-o adevărată performanță stilistică: repetarea obsesivă a unui număr redus de imagini și de cuvinte, repetiție ce creează un efect de picătură chinezească, astfel că, poem după poem, picătură după picătură, cartea crește ca o stalactită de melancolie. În dialog cu desenele „căzute în sine” ale lui Ioan Marchiș, balada poetului nostru cântă (de-plânge) sfârșitul unei lumi mirifice în momentul în care, aș spune, Don Quijote are trista revelație că uriașii cu care s-a luptat sunt mori de vânt. Însă, ca să părăsesc tonul apocaliptic, invoc versul de dragoste al unui trubadur din secolul al XIII-lea, Chiaro Davanzati: „Slujind vreau moartea a-mi primi/ doar să mă faci să mor fără-ncetare”. Cavalerii fără armură ai lui Dumitru Zdrenghea, fiind chiar partea frumoasă din noi, mor fără încetare și învie fără încetare. (Ion Mureșan)