Halebarde, halebarde

„În 2009, pe la mijlocul lui august, la doar cîteva luni după ce terminase Cain, Saramago a creat pe laptopul său un fişier cu notiţe dedicat noului roman pe care dorea să îl înceapă. O idee mai veche încerca să-şi găsească locul într-o naraţiune, iar în perioada aceea descoperise mecanismul declanşator al unei anecdote care i-ar fi putut da formă… Planul iniţial fusese deja trasat: personajele principale erau schiţate, la fel ca mobilul acţiunii, tonul intrigii şi anumite legături între actanţi… Muzica prozei sale îşi găsise modulaţia, întrevăzîndu-se încă de pe acum atributele specifice ale peisajului narativ care începea să iasă la iveală: o expresie epurată de barochisme, austeră, directă şi senină; dialoguri vii, derivate din limbajul cotidian; bine-cunoscutul său narator atotputernic, înţelept, reflexiv şi atotcuprinzător… structura de roman poliţist care articulează suspansul; capacitatea sa de a delimita strict medii închise; cadenţa unei căutări disimulate şi antagonice… O lume uşor de recunoscut, saramaghiană, care, de la primele contururi trasate, evocă atmosfera specifică din Toate numele şi stabileşte legături cu acea etapă din opera sa iniţiată de Eseu despre orbire.”