Oliver Twist

„E o greșeală să te gândești la Oliver Twist că la o poveste realistă“, scria Graham Greene într-un eseu despre Dickens. „Spun asta cA să descriu cartea, nu ca s-o critic“ continuă el, „căci ce imaginație putea să aibă acest tânăr de 26 de ani, ca să construiască o legendă atât de monstruoasă și de plină!“

„Monstruoasă“ e cuvântul cheie, căci monștrii lui Dickens – garguiul de Fagin, cu școala lui de hoți; bestia de Bill Sikes, cu potaia lui fioroasă – sunt cei care-și pun pecetea pe imaginația noastră, în timp ce personajele pozitive, ca de pildă angelicul gentleman care-l adoptă pe Oliver Twist, o lasă aproape neatinsă: „Cum să credem în triumful acestor stafii inadecvate ale bunătății? Ca să triumfe, ele au nevoie de manevra auctorială complexă din ultimele pagini.“ Și nu triumful lor ne atinge pe noi ci „situația lui Oliver, încleștarea coșmarească dintre întunericul în care umblă demonii și lumina în care un bine ineficient își dă ultima bătălie într-o lume condamnată…“