Primii oameni în Lună

Apoi, pentru o clipă, Cavor a deschis o fereastră aflată spre Lună şi am văzut că ne îndreptam spre un crater central uriaş, cu un număr de cratere mai mici grupate într-un fel de cruce în jurul lui. Apoi din nou, Cavor a deschis mica noastră sferă înspre soarele arzător şi orbitor. Cred că folosea atracţia Soarelui ca pe o frână.
— Acoperă-te cu o pătură, a strigat el, împingându-se de lângă mine, şi preţ de o clipă nu l-am înţeles.
Apoi am tras pătura de sub picioarele mele şi am pus-o împrejurul meu şi peste cap şi ochi. Brusc, el a închis obloanele din nou, a deschis unul şi l-a închis, apoi, dintr-odată, a început să le deschidă pe toate, fiecare în cilindrul lui de oţel. Apoi a venit o smucitură, după care ne-am rostogolit în continuu, lovindu-ne de peretele de sticlă şi de balotul mare de bagaje şi ţinându-ne unul de altul, iar afară o substanţă albă plescăia de parcă ne rostogoleam pe o pârtie cu zăpadă...
Zbor, apucare, lovitură, apucare, lovitură, zbor...
Apoi a venit o bubuitură înfundată, iar eu am fost pe jumătate îngropat în balotul de bunuri şi pentru o vreme totul a fost liniştit. Apoi l-am auzit pe Cavor pufnind şi gemând şi trosnetul unui oblon în sasul lui. Am făcut un efort, am împins înapoi bagajul învelit în pături şi am ieşit de sub el. Ferestrele noastre deschise erau abia vizibile ca un negru profund presărat cu stele.
Eram încă în viaţă şi stăteam în întunericul umbrei peretelui marelui crater în care căzuserăm.
Stăteam în capul oaselor, recăpătându-ne suflarea şi pipăindu-ne vânătăile de pe mâini şi picioare. Nu cred că vreunul dintre noi se aşteptase la o asemenea zguduială.    M-am ridicat, chinuindu-mă, în picioare.
— Şi acum, am spus eu, să ne uităm la peisajul de pe Lună! Dar... Este foarte întuneric, Cavor!
Sticla era transpirată şi în vreme ce vorbeam, o ştergeam cu pătura.
— Suntem la o jumătate de oră sau cam aşa ceva înaintea zilei, a spus el. Trebuie să aşteptăm.