Ziua în care a fugit somnul

Să fi fost o săptămână, o lună, poate chiar un an de când Somnul dispăruse. Nici măcar nu știam unde se dusese. Și abia atunci mi-am dat seama că nu va mai fi cum a fost și că viața, așa cum o știusem, dispăruse și ea odată cu el.

Mărturisesc, întotdeauna mi-a plăcut să dorm. Iar în copilărie, după-amiezile erau momentele în care cred că timpul se oprea și puteam evada în lungi visări. La noi, la Vâlcea, pe Aleea Olănești nr. 4, strigătele bunicilor anunțau în fiecare zi somnul de la amiază. Numele copiilor erau ca bătăile ceasurilor cu cuc: Narcisaaa! Cu-cu! Vioreeel! Cu-cu! Irinaaa! Cu-cu! Neluuuș! Cu-cu!… Și când toți ajungeam în case, calmul după-amiezii nu mai era tulburat decât de bâzâitul albinelor amețite de parfumul trandafirilor Coanei Mărioara. Atunci începea. Ritualul de după-amiază. Ne spălam, ne puneam pijamalele de finet și ne aruncam pe divanul mare din dormitor. Bunica Bel cobora storurile de pânză și lumina zilei se retrăgea dincolo de ferestre. Rămâneam în penumbră, acoperiți de pătura pufoasă, portocalie cu dungi verzi, iar Bel începea să povestească. Eu stăteam întoarsă la perete și ascultam povestea spusă domol, rotind nasturii îmbrăcați în stofă ai divanului. Căci știam că răsucirea aceea și glasul bunicii o să deschidă portalul nevăzut prin care mă voi prăvăli în vis. Mereu, fără greșeală.

Adormeam cu zâmbetul pe buze și cu anticiparea plăcerii. La trezire mă aștepta lingura de dulceață sau șerbetul cu apă rece.

Am crezut că va fi așa mereu. Că eu și Somnul vom rămâne prieteni. Nici măcar în scurtele momente de rătăcire, din perioada sesiunilor din facultate, nu am crezut că el poate pleca. Și, cu toate acestea, o făcuse, alungat de scâncetele și agitația unui copil. Lașul! Eram furioasă.

Dar, în plină nefericire, într-o zi, o vorbă aruncată în vânt m-a lovit. A fost clipa precisă când am știut că am în mâini o poveste. A fost atunci când Teodora, fiica mea preapuțin-dormitoare, mi-a spus: „M-am săturat de somn. Nu-l mai vreau!” Cred că dacă ar fi spus „Nu mai vreau să dorm”, nu s-ar fi născut nici o poveste. Ar fi rămas pitită într-un colțișor al Universului, dar „l”-ul acela mic și șturlubatic ieșit din gura fetiței de patru ani nu mi-a dat pace. L-am luat și l-am rotit curioasă în palmă. Cum adică nu-L mai vrea? Pe cine? Pe care EL? Pe Somn, mi-am răspuns singură. Iar L-ul mi-a țopăit în palmă, fericit că am înțeles.

Păi, dacă Somnul există, ar trebui să-l cunosc, să știu ce face. Este o ființă, are chip și corp? Așa că am început să-l urmăresc, să cercetez când vine, când pleacă, unde stă, ce-i place și ce urăște. Cred că prin 2005 doar asta am făcut, l-am urmărit prin toate cotloanele. Cu Teodora de mână, care striga din când în când, desigur în cele mai proaste momente, că s-a săturat de el și că nu-l mai vrea. Și Somnul pleca și mă pedepsea. Mai mult pe mine, mai puțin pe Teodora. Știa că e doar un copil zburdalnic și nu-și punea mintea cu ea. Atunci am cunoscut-o și pe Oboseală. O știți. Cea care îți atârnă saci invizibili de nisip la încheieturi și care sare pe spinarea ta și te cocoșează. Am desenat-o ca să nu uit cum arată. Mi-am adus aminte de dulapul cu miros de rufe călcate pe care se odihneau, la uscat, florile de tei ale bunicii. Am scris fișe, am făcut notițe. M-am pus pe treabă, am început să scriu și, pe la finalul anului, a ieșit povestea. Așa cum o știți.

A apărut întâi, ilustrată de Stela Lie, în revista Academia Mămicilor. Și, la scurtă vreme, au început să sosească mesaje de la cititoare care și-ar fi dorit povestea într-un volum. Doar că, la vremea aceea, nici un editor român nu voia să riște publicând autori autohtoni. Așa că Somnul a rămas în sertar, așteptând vremuri mai bune și oameni mai curajoși.

Editura care a riscat, care a avut curaj și a spart gheața, publicând din nou literatură română contemporană pentru copii a fost Nemi, „copilul” editurii Nemira. Lui Valentin Nicolau și echipei sale din acea vreme le datorez debutul meu în volum și apariția „Zilei în care a fugit Somnul”. Și nu au făcut-o oricum, ci într-un stil mare — au lucrat de la zero o carte „ca afară”, cu copertă cartonată, cu ilustrații bogate (semnate de Irina Dobrescu), cu tipar de calitate.

Așa a plecat Somnul în lume, iar ceea ce a urmat m-a lăsat fără cuvinte. Zecile de scrisori, mesaje, e-mailuri primite de la mame care îmi mărturiseau cât de mult iubesc această poveste, dramatizarea realizată de regizorul Mihai Lungeanu pentru Radio România, montarea ei ca piesă de teatru la Lumea lui Momo, propunerea de a face din ea un scenariu de film de desene animate, introducerea într-un manual al editurii Art au fost întâmplări fericite care s-au transformat în ancore afective.