Povestea generației noastre. De la monarhie la democrație

„Liceul nu este doar locul primei instrucții, al buchiselii disciplinate. Este, inevitabil, și un loc al memoriei: cu toții ne amintim și – la vârsta nostalgiilor pre‑senile – povestim celor mai tineri isprăvi de pe vremea când eram elevi: șotii spectaculoase, complicități camaraderești, idile timide, dascăli aprigi sau caricaturali, vise adolescentine, escapade, măscări, vitejii, totul într‑un sos de duioșie previzibilă, pe laitmotivul «A fost odată…» Când însă amintirile cristalizează într‑o rețea stabilă, mereu actuală, când ele ies din sfera episodicului mai mult sau mai puțin întâmplător, spațiul care le întreține nu mai este un simplu loc al memoriei, ci devine un loc al destinului. Adică al unor evenimente resimțite ca repere formative, al unor întâlniri decisive, modelatoare, al unor «coincidențe» existențiale, care fac parte nu dintr‑un album cu file îngălbenite, ci din structura biografiei noastre, din croiala ei netrecătoare. Nu orice loc al memoriei, nu orice spațiu al întâlnirilor constituie un potențial loc al destinului. E nevoie de o conștiință comunitară a apartenenței la același „design” istoric, de persistența în timp a experiențelor de viață traversate împreună, pe scurt, de un interes viu și solidar pentru evenimentele trecute.” Andrei Pleșu

„Am încercat, pe de o parte, să înțeleg epoca în care ne‑am născut și am trăit, și să‑i fac și pe colegii și contemporanii mei să reflecteze la viața lor în România anilor 1950–1960, pe de alta. Am trăit cu toții împreună primele două decenii ale regimului comunist și am păstrat, cum era și normal, amintiri deosebite. Pentru unii au fost vremuri bune, pentru alții mediocre sau proaste, pentru câțiva, un adevărat coșmar. Formăm o grupă de vârstă născută imediat după al Doilea Război Mondial, într‑o perioadă când o lume întreagă dispărea pentru a lăsa locul alteia. Un blestem chinez sună cam așa: «Îți urez să trăiești într‑o epocă interesantă!» Și a fost, într‑adevăr, interesantă perioada copilăriei și a adolescenței noastre, deși eram prea tineri ca să înțelegem mare lucru: unii au înțeles mai repede, alții mai încet.” Matei Cazacu