Dialoguri socratice

Cum poate fi oare povestit ce se întâmplă în dialogurile acestea ale lui Platon, numite, după eroul lor, socratice? Căci aparent aici nu se întâmplă nimic. La capătul fiecărei înfruntări, care îi destramă partenerului de dialog — şi deopotrivă cititorului — iluzia că ar şti ceva despre tema aruncată în discuţie, nu ne alegem cu nici un răspuns. Vedem în schimb felul în care, întrebând, gândirea intră în mişcare. Iar spectacolul unei minţi care porneşte la drum este un prodigium: există oare minune mai mare decât să vezi mişcarea minţii cu ea însăşi? Să vezi ceva care lasă urma propriilor paşi nevăzuţi? Acest ceva care întreabă, răspunde, infirmă orice răspuns, revine întrebând din nou şi ia act de ştiinţa neştiinţei sale — este conştiinţa. Aşa a început filozofia: povestind conştiinţa, punând în scenă spectacolul ei prodigios.