Principele

Când Machiavelli este văzut drept fondatorul științei politice moderne sau creatorul autonomiei politicului, trebuie să se aibă în vedere acest termen în accepțiunea sa extinsă, profesată teorematic în Akademia lui Platon. De aceea, reflecțiile asupra puterii, aflate în centrul de interes al Principelui, modelează diviziunile sociale în acord cu oscilațiile diviziunii puterii și societății civile. Asta ne confirmă că Machiavelli desemnează nu numai epoca Renașterii, ci și modernitatea însăși, care presupune ideea că oamenii își croiesc singuri propria istorie. Dar efectele Principelui sunt prezente și dincoace de modernitate, grație viziunii sale creative: respingerea metafizicii, metodă empirică și istorică în studiul domeniului politic, jocul anti-utopiei și convingerea că există o rațiune de stat.

De ce o nouă traducere a cărții de referință a științelor politice? Pentru că textele mari își modifică sensul la o nouă lectură, iar actualitatea Principelui depinde de înțelegerea și de acceptarea fiecărei noi generații de cititori. Politica este la Machiavelli un calcul al beneficiilor și al costurilor, iar omul politic pare a fi conștient de singura realitate a lumii care este puterea și nu moralitatea. Axioma politicii machiavellice (binele are adesea drept consecință răul și invers) a inspirat termenul realpolik, maturizat noțional abia în secolul al XIX-lea și operaționalizat în veacul trecut și azi. A pune pe același palier îndrumările secretarului Florenței cu abilitățile politice ale lui Otto von Bismarck sau cu cele diplomatice ale lui Henry Kissinger înseamnă a construi o genealogie a unei filosofii, sau a unei tehnici, sau a unei capacități de diagnoză și tratament. Iar Machiavelli nu a produs doar acești discipoli, ci mulți alții, inclusiv dictatori, care și-au legitimat crimele prin malformarea ideii de acțiune politică necesară.