Teologia. Integrala publicisticii religioase

„Timp de douăzeci de ani, Nae Ionescu a expus de la înălțimea catedrei o filozofie creștină cu rădăcini adânc înfipte în tradiția ortodoxă: o logică static-realistă, ieșită din realitățile spirituale răsăritene, o metafizică restaurată în demnitatea ei dintâi și o gnoseologie de cea mai pură extracție patristică, în care sunt exprimate în limbaj modern dionisienele trepte ale cunoașterii, de la cea rațională, catafatică și apofatica, până la cea suprarationala, a participării mistice. Căci Nae Ionescu este un theo-log în sensul cel mai riguros al termenului, de vorbitor despre cele dumnezeiești; nu de pe pozițiile oficiale ale unei ierarhii constituite, ci în aceeași măsură în care orice ins afiliat autorității harismatice, în tradiția ortodoxă, este theo-log pentru că este theo-didact: învățat direct de Dumnezeu.
Teologia lui Nae Ionescu nu trebuie căutată însă în prelegerile universitare; nu-i putem cere logicianului Nae Ionescu încălcarea domeniilor: acelea sunt cursuri de filozofie, fie ea copios inspirată de teologia ortodoxă, nu de teologie. Această din urmă poate fi însă regăsită în publicistică religioasă; cât de coerentă și de riguros ortodoxă este această teologie putem vedea doar în prezența totalității (sistematizate) a acestei publicistici. Și această este menirea ediției de față.
În publicistică să religioasă, Nae Ionescu rupe cu totul cu pietismul, psihologismul și utopiile intelectuale ale secolului XIX, ancorând de-a dreptul în Tradiție, cu mult înainte că exigență ancorării în Tradiție să devină o cerința expresă în teologia ortodoxă a secolului XX. În articolele religioase, Nae Ionescu recuperează realismul metafizic, dogmatic și sacramental al Sfinților Părinți într-un limbaj și cu o argumentare de o izbitoare modernitate fără că, în același timp, să afecteze ceva din rigoarea dogmatică, canonică și ecleziologică a teologiei ortodoxe.
Meritul lui Nae Ionescu (1890–1940) că adevărat — și singular — precursor al teologiei românești neopatristice nu poate fi tăgăduit. După el au venit Nichifor Crainic (1889–1972), care în anii ’20 practică un creștinism rural, cu ceva iz sămănătorist, preotul profesor Ioan Coman (1902–1987), Teodor Popescu (1893–1973) și preotul profesor Dumitru Stăniloae (1903–1993), marele teolog neopatristic, care începe să publice după 1938, când Nae Ionescu era, practic, la capătul vieții.
Poate a venit, în sfârșit, vremea că Biserică românească să primească în rândul co-liturghisitorilor săi și pe acest adevărat bărbat apostolic al sau, iar cartea de față e cel mai bun argument.” (Dora Mezdrea)