Cum și de ce (mai) educăm?

E ceva ce vorbeşte direct şi viu în aceste texte: cunoaşterea sigură a subiectului, stapânirea ramificaţiilor lui (atât la nivelul bibliografiei, cât şi la cel al gândirii), lipsa de emfază, tentativa generoasă de a-l convinge pe celălălt pe baza argumentelor, disponibilitatea de-a accepta obiecţiile şi de-a regândi subiectul, calmul judecăţii şi francheţea interogaţiei.

„O spun cu mână pe inimă: nu e un singur rând din cele scrise de el asupra educaţiei româneşti la care să nu subscriu întru totul. Şi asta nu doar pentru dreapta cumpănă a gândului şi eleganţa exprimării, ci – mai ales – pentru că fiecare rând al acestor texte mă (şi ne) îndeamnă la meditaţie. Dincolo de orice altceva, e în aceste texte o teribilă sinceritate. Vorbind despre şcoală, Doru Căstăian vorbeşte despre sine şi despre elevii săi, despre perplexităţile şi incertitudinile sale, despre mirarea – deopotrivă uimire fascinată şi spaimă a – felului în care ideile se articulează în lume. Aceasta mi se pare a fi măsura paginilor ce urmează: exerciţiul de sinceritate al unui profesor adevărat.” - Mihai Maci