Eseu asupra poeziei moderne. Teoria și practica literaturii

Fragment din carte:

"Desacralizarea lumii 

Tipul cultural semantic și cel sintactic presupuneau existența unui sistem de referință cu valoare absolută, situat în afara omului. Presupuneau ceea ce Mircea Eliade numește sacrul. Sacrul este cel care dă sens profanului, îl legitimează. Paradoxul (aparent) este că sacrul se află undeva dincolo de om, deși - în același timp - include omul, se află și în om. 
Demonstrarea caracterului artificial, convențional al oricărei culturi, implică sau este determinată de desacralizarea lumii. Dacă totul este convențional, iar „naturalul uman" e singurul sistem de referință pentru înțelegerea lumii, este evident că divinul, sacrul sunt ocultate, ignorate. Pentru că, în principiu, dacă putem face din „omul natural" un punct de plecare pentru (re)construirea unui alt tip de cultură, nu putem să-l identificăm cu însăși Divinitatea. (Deși necesitatea unei coerențe a discursului de acest tip duce la afirmarea indirectă a acestei - pentru noi - imposibilități, afirmare care poate genera ideologii în care omul este distrus în numele ideii de Om - vezi comunismul). 
De aceea, întrucât sacrul, care era sistemul de referință absolut în culturile de tip semantic și sintactic, nu mai este în centru, el este - tacit - ignorat, se ascunde în profan (formula îi aparține tot lui Mircea Eliade). Această ocultare a sacrului face „legitim" individualismul modern, explică și face posibilă apariția și rolul de factori dinamici, centrali pentru scurtă vreme, a revoltei romantice împotriva divinității (vezi Byron, de exemplu) sau a satanismului lui Baudelaire (acesta subliniază însă că satanismul e un mod de a provoca divinitatea să se arate, să se manifeste). „Sacrul ascuns în profan" explică și câteva dintre aserțiunile teoretice ale poeților moderni, de la care vrea să-i redea Cuvântului forța și puritatea originare, pentru a se putea recrea Textul (Lumea), la Valery, care vedea în poezie un substitut al religiozității, sau la Wallace Stevens, care - în „Adagia" - afirmă „Poezia - e evident - își are punctul de plecare în existența cotidiană (reală sau ireală)". Pentru că - adaug eu - sacrul nu mai are un timp al sau și un loc al său, ci s-a ascuns în profan existența cotidiană). 
Desacralizarea lumii este una dintre provocările majore la care răspunde poezia modernă. Nu numai fiindcă sacrul se comunică (mai ales în tradiția iudeo-creștină) în primul rând prin Cuvânt (și abia în al doilea rând prin Act), ci și fiindcă poezia modernă trebuie să exprime o lume profund diferită de lumea anterioară, o situație existențială cu totul deosebită măsura în care există, și în cele culturale, un prag de cristalizare, de declanșare a unor fenomene „ireversibile" - altminteri, în Antichitatea târzie, au existat insule socio-culturale în care desacralizarea era un fapt la fel de evident ca și în lumea modernă). Mai mult, poezia modernă (artele moderne în general) e de neînțeles fără acest vacuum pe care a trebuit să-l umple. Fiindcă desacralizarea lumii produce un dezechilibru existențial major la nivelul fiecărui individ, provoacă Infernul (Nu întâmplător „Un anotimp în Infern" al lui Rimbaud e o descriere a lumii moderne, un fel de jurnal, „câteva pagini hidoase din carnetul meu de însemnări de ființă damnată"). Infern care e provocat nu doar de „dereglarea tuturor simțurilor", de faptul că trăim într-o lume de senzații și obiecte pe care - parcă - nu le mai stăpânim, ci și de pierderea sistemului de referință, de absența (mai precis, ocultarea) sacrului."