Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu și Mircea Nedelciu

 „Marturisesc aici că multă vreme n-am înțeles de ce mă atrăgea Radu Petrescu, prozatorul și omul, cu care nu simțeam să am vreo afinitate deosebită, de ce acceptă el cu atîta aparentă nepăsare să-și piardă vremea în nesfîrșite dezbateri, clarificări și polemici cu mine și prietenii mei (Gheorghe Iova, Mircea Nedelciu și Ion Dumitriu), împreună cu care îl vizităm uneori. Îmi amintesc, de asemenea, ultima noastră întrevedere, o seară din decembrie 1981, cînd am ajuns în apartamentul de pe strada Pitar Moș mult peste oră convenită, ștind apoi că pe ace și uitindu-mă mereu la ceas, căci făcusem rost de bilete la Călăuza lui Tarkovski și n-aș fi vrut în ruptul capului să pierd un film ca acesta. Nu-mi pot ierta nici acum nerăbdarea și neatenția cu care participăm la discuție. Dar cine ar fi putut bănui că această aflare împreună va fi și ultima și că la începutul lui februarie 1982, într-o zi extraordinar de luminoasă, cu multă zăpadă, îmi voi găsi și eu un loc în cortegiul de pe aleea mănăstirii Cernica, urmînd făptură neînsuflețită a marelui prozator pe ultimul său drum?”  

 „Mircea Nedelciu a fost un om fascinant și cred că prietenia mea cu el a fost, înainte de toate, o formă de fascinație. L-am cunoscut în urmă cu mai bine de treizeci de ani la filologia bucureșteană și de atunci am rămas toată viața prieteni. Am avut acest privilegiu. Și toți cei care l-am cunoscut pe Mircea Nedelciu și ne-am aflat în apropierea lui nu putem să nu recunoaștem că acesta a fost un mare dar pe care ni l-a făcut soartă. Îl revăd și acum în memorie, cu bustul gol, cu părul bătut de vînt, într-o pereche de blugi spălăciți, desculț, cu țigara în colțul gurii. Pictorul Ion Dumitriu își fixă șevaletul în fața vreunei suri părăsite, eu băteam dealurile Poienii Mărului în mână cu aparatul de fotografiat, Mircea rămânea singur și scria de parcă totul ar fi fost o joacă solitară.”