Corespondență completă. Volumul II: 1639-1644

„Fără a da prioritate cronologică abordării carteziene în ştiinţe sau în metafizică, poziţia susţinută deja de Étienne Gilson, aceea de a vedea în proiectul cartezian o «dialectică internă» între un «mecanicism absolut» şi un «spiritualism absolut», pare a fi cea mai echilibrată. Această dialectică a avut nevoie de timp ca să-şi producă toate consecinţele, iar drumul de la dovezile metafizice ale distincţiei dintre suflet şi corp la edificarea Fizicii a trecut prin abandonarea formelor substanţiale şi a calităţilor reale, de care Descartes vorbeşte în Corespondenţă în mai multe rînduri. Totuşi, metafizica distincţiei dintre suflet şi corp nu decurge în chip necesar din metoda fizico-matematică şi, astfel, elaborarea ei rămîne un proiect paralel care s-a constituit succesiv, trecînd prin matematica pură şi apoi prin ceea ce, în Reguli, Descartes a numit mathesis universalis. Abia odată cu proiectul unui Studium bonæ mentis Descartes a început să gîndească toate ştiinţele ca un proiect unic, socotind că înlănţuirea lor nu poate fi în nici un chip întreruptă, aşa cum părţile unui copac nu pot dăinui separat de acel copac, potrivit comparaţiei pe care o va da în scrisoarea-prefaţă la traducerea franceză a Principiilor filosofiei. Dar rădăcinile copacului sunt chiar Metafizica, iar folosul lui este dat de roadele care cresc în crengile cele mai de sus, care sunt Medicina, Mecanica şi Morala, aşa încît proiectul trebuie gîndit ca un ansamblu în care efectele validează fundamentele, iar fundamentele fac posibile efectele.”