Amintiri

Volumul de față ar fi trebuit să aibă în jur de 170 de pagini. Ar fi cuprins "autobiografia lui Rabindranath Tagore până la vârsta de 25 de ani" (1886) și ne-ar fi introdus în "atmosfera culturală din perioada respectivă". Am fi aflat "contribuția familiei Tagore în viața social-culturală a Indiei" și cum a luat "contact cu cultura europeană, în Anglia" cel ce avea să fie numit Profetul Indiei. "Reflecțiile despre literatură și filozofie" - citatele din ghilimele aparțin Amitei Bhose - ar fi întregit acest tablou care redă viața celui ce a fost cunoscut în România încă din 1913, când i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Ca să păstrăm tonul cărții, am fi avut un tablou pictat - cartea fiind tradusă în română direct din limba bengali, limba maternă a lui Tagore și a traducătoarei, Amita Bhose - și nu o reproducere, așa cum se întâmplă cu traducerile operei lui Tagore realizate din limbi europene.

Cu bucurie dar și cu regret aducem la lumina tiparului cele câteva capitole pe care vremea i le-a permis să ni le tălmăcească. Cu bucurie, pentru că sunt traduceri inedite - volumul nefiind tradus în România. Cu regret, pentru că volumul nu este complet. Cititorii vor primi cu dragoste această pictură a vieții lui Tagore prin penelul iscusit al lui Didi - cea care traducea direct în română, fără dicționar, măiestrind cuvintele de parcă limba română ar fi fost chiar limba sa maternă.
Volumul Amintiri e ilustrat cu fotografii ale lui Rabindranath Tagore și cu lucrările pictorului Gaganendranath Tagore, nepotul lui Rabindranath. Astfel, vom regăsi locurile sau oamenii descrisi în text, tabloul vizual unindu-se cu cel literar. E reprodusă și prima pagină din volumul editat de Universitatea Vishvabharati, întru satisfacerea unei curiozități normale privind scrierea bengaleză. De asemenea, sunt reproduse câteva manuscrise sau pagini dactilografiate ale lui Didi - și câteva manuscrise ale lui Tagore.

"Drumurile pe care le străbați și hanurile în care înnoptezi în timpul călătoriei nu-ți par tablouri când ești în mers. Atunci ele sunt prea utile și prea reale pentru a deveni artă. Dar după ce ai ajuns la capătul drumului și nu mai ai nevoie de ele, le poți privi ca pe tablouri. Dacă în amurgul vieții tale te oprești în pragul unei case de odihnă și te uiți la toate orașele, câmpiile, râurile și dealurile pe care le-ai lăsat în spate, ele se integrează într-un tot și în lumina obscură a asfințitului apar ca un vast tablou. Astfel, când am avut un răstimp să mă uit înapoi, o singură privire mi-a fost de ajuns ca această panoramă să-mi capteze întreaga minte. 
Oare curiozitatea ce mi se trezise își va avea rădăcina în atașarea firească la propriul meu trecut? Este imposibil să nu existe o asemenea atașare. Dar afară de aceasta, tablourile ca atare aveau propria lor atracție."