Din Calidor

Aşadar, mă mereu întorc. Cu totul. Mă mut – în timp, în spaţiu – în copilărie (fericită – niciodată nu voi îndestul pleonastiza); în Basarabia mea cea rainică.

Mă întorc în calidor, zăbovesc prin curte, dau tîrcoale, raite, ocoluri casei, precum tata, în clipe de sfîrtecătoare cumpănă…

Ceea ce se lasă, aşa cum am lăsat eu, Mana mea, la vîrsta de opt ani şi jumătate, nu se mai poate re-găsi în realitate. Ci doar în re-realitate. Nimic nu se repară, totul se face din nou – pe aceeaşi temă.

Dau târcoale, zăbovesc, mă scarpin în cap, mă alint în banalităţi – poate-poate nu mai plec deloc; poate-poate opresc timpul (şi locul), sar-peste, ori nu mai ajung la acel martie 1944. Iar dacă nu, şi nu, şi nu (nicicacum şi nicicacum), atunci poate că primesc buletin de Mana, să mă pot (re)stabili definitiv, acolo-atunci; să fiu fermecat (sau blestemat) să nu mă mai pot întoarce în Paris şi în bătrîneţe.