Ce dacă

Cartea minunată a regizorului Alexander Hausvater ne cucerește prin faptul că ne investește cu demnitatea de cititori căutători de sens. Oarecum, autorul mi-a părut la început un fel de descendent rebel al povestirilor hasidice. Cele care aduceau lumii parabole născute în comunitățile răspândite și care, uneori, în expresia lui Martin Buber sau S.Y. Agnon, au produs adevărate capodopere ale înțelepciunii, alteori chiar creatoare ale unei gândiri paradoxologice. Dar copilul Hausvater nu vrea să ne împingă spre acțiuni de reflecție programatică, spre teme importante pentru comunitate, ordonate și indexate cu semnele înțelepciunii. Pesonajul central, povestașul, evadează continuu, căutând să scape de suferință sau de stagnare. Copilul se luptă cu timpul, nu vrea să devină matur, nu vrea să aleagă între profesii, mereu se teme de finitudine și caută o ușă întredeschisă, spre o nouă experiență. Uneori, dă drumul fanteziei, dar evadarea rămâne în „rama” poveștii, vrea să aducă existența mai aproape de sufletul lui și poate chiar mai aproape de noi.

Nu o singură cărare este pierdută, obsesie devenită modă în secolul al XX-lea prin care le pierdem și care trebuie reinventate prin poveste. Aceasta poate deveni o obsesie pentru literatura sau teatrul care urmează să se nască în secolul al XXI-lea și unde rebelul Alexander Hausvater este și pionierul care le caută, le găsește și ni le arată cu generozitate prin tot ceea ce face. Volumul de față este o capodoperă și merită citit, inițiind o experiență catharctică, dar și un experiment intelectual.

Vasile Dâncu (fragment din prefața la cartea Ce dacă, 2017)