O ureche de om pe o spinare de șoarece

Nimigean încearcă să articuleze ceea ce, cu un termen preluat de la vechii greci, Michel Foucault numeşte hypomnémata („suporturi de memorie”). Aşadar, notaţii lapidare, citate reale sau fictive, contrageri aforistice, sonorităţi gratuite, comentarii, diverse extensii. O face à la légère, dar nu la întâmplare, urmăreşte empatic (modelul ar fi, la noi, Lucian Raicu) cîteva teme şi câţiva autori (în primul rând Marcel Proust, Philippe Muray, Simone Weil, Paul Goma), invocă intermitent, dar tenace un „principiu al metalepsei” şi totodată îl ilustrează necenzurându-şi intervenţiile subiective (chiar cu o undă de lirism) acolo unde le simte irepresibile şi necesare. 

O ureche de om pe o spinare de şoarece se întreabă în ce măsură postulatul estetic al literaturii îl implică pe cel ontologic, în ce măsură literatura îşi mai poate apăra miza existenţială şi cum anume – astăzi, când distanţa faţă de activismele de toate culorile devine atât de greu de păstrat, iar infatigabilele fabrici de consens lucrează la o turaţie accelerată.