I. L. Caragiale şi caligrafia plăcerii

„Am debutat editorial la 29 de ani, cu o carte despre Eminescu. Aproape sexagenar, m-am lăsat sedus de Caragiale. De ce? Fiindcă scrisorile lui din Berlin sunt cea mai suculentă, complicată, excitantă, pe scurt: cea mai ispititoare imagine a îmbătrânirii din literatura noastră. Cu infinit mai multe arabescuri şi capcane decât în cazul unor Ion Ghica, Alecsandri, Delavrancea, Vlahuţă, Odobescu, Blaga... Şi mai tulburător drăcoasă decât la Ion D. Sârbu. După eseurile dedicate epistolarului eminescian şi celui cioranian, cutreierul hipnotic printre scrisorile unui Caragiale complexat de sărăcie şi umilire aristocrată, îndrăgostit nărăvaş, ahotnic de putere şi recunoaştere oficială, pliat ludico-parodic pe cele mai diverse aşteptări epistolare, cinic şi sentimental, mizantrop şi altruist, înnebunit de România la 1907 ş.a.m.d. mi-a devenit oglindă, spectacol şi exemplu. Sălaşul utopic al unui paseist nevindecabil.” (Dan C. MIHĂILESCU)