Lavinia și Constantin Bălulescu sunt fiică și tată. Ea locuiește în București, el în Drobeta-Turnu Severin. Iar unde distanța este mare, iar dorul și mai mare, se impune nevoia de a reduce cumva distanța. Cei doi, fiind amândoi poeți, au ales să o facă printr-un schimb de scrisori-poeme, care la final s-au adunat în acest volum. Despre ce își scriu cei doi? Despre absolut orice le trece prin minte. Își amintesc întâmplări frumoase din trecut, își fac confidențe despre prezent și uneori scrutează împreună viitorul. Își mărturisesc unul celuilalt fricile și angoasele, personificate sau mai bine zis basmificate sub forma unor zmei ce inițial par fioroși și de grabă devoratori de suflete nevinovate. Dar maniera în care fiecare încearcă să îl consoleze pe celălalt face ca, până la urmă, zmeii să se dovedească a fi niște tipi de treabă, altfel spus, toate fricile sunt spulberate în neant și lasă loc vieții să își manifeste latura sa frumoasă.

Ceea ce face ca acest volum-epistolar să fie unul special este diferența de percepție asupra lumii, diferența de abordare a lumii, diferența de scriitură și toate celelalte diferențe care decurg din ceea ce se cheamă diferența de generație. Însă ceea ce este cu adevărat interesant este faptul că relația specială dintre tată și fiică face în așa fel încât toate diferențele să se transforme într-o sumă de coincidentia oppositorum astfel încât, după primele schimburi de scrisori, se simte complementaritatea tematică, empatică, estetică și stilistică dintre cei doi, astfel încât, ajuns la finalul cărții, rămâi cu impresia că nu au fost doi autori ci unul singur. Iar acest lucru mi se pare de departe cel mai bun criteriu pentru a clasifica zmeii sunt de treabă drept un volum de poeme de nota zece și unul de referință în categoria epistolarelor, indiferent de genul literar al acestora.