După cincisprezece ani de căsnicie, Mario îi spune soției sale Olga că părăsește domiciliul conjugal, pretextând vag o criză personală, sucombarea într-un vid existențial. Aceasta rămâne dintr-o dată singură, cu doi copii, un câine-lup ale cărui tabieturi îi sunt complet necunoscute și o gospodărie pe care nu trebuie să o lase să se prăbușească. Dar cea mai grea sarcină a sa se dovedește a fi păstrarea în parametri normali a propriei vieți. Căci, încercând să înțeleagă de ce a fost părăsită, cade în capcana de a-și inventa și asuma vini complet inexistente, nefăcând nimic altceva decât să se dezintegreze psihic și emoțional, pierzându-și cumpătul, stabilitatea, identitatea și aproape întreaga facultate a rațiunii. Prăbușirea ei va fi oprită la timp, datorită apariției vecinului său, violonistul Carrano, în câteva momente cheie. 

Romanul „Zilele abandonului” surprinde însă, nu atât prin subiectul abordat, care l-ar fi putut transforma într-un „romance” siropos, cât mai ales prin maniera narativă abordată de autoarea sa, care se remarcă prin brutalitatea limbajului și realismul pe care aceasta reușește să îl imprime în gesturile, cuvintele și gândurile personajului principal, Olga, care nu se sfiește nici să plângă, nici să înjure, nici să țipe la copii, nici să își exploreze sexualitatea inhibată anterior. Un roman curajos despre forța femeilor de a se ridica și de a-și reorganiza viața chiar și după primirea unor lovituri dure.