9-11 ianuarie 1883. Printre ghețurile Islandei, pastorul protestant, Baldur Skuggason, urmărește o superbă vulpe albastră, cu intenția devenită obsesie, de a o vâna pentru blana ei extrem de valoroasă. Cu doar o zi înainte de a pleca la vânătoare, săvârșise înmormântarea unei tinere cu sindrom Down, de care se îngrijise ani buni, botanistul satului, Friðrik B. Friðjónsson. Cel puțin așa credea el. Dar, după cum se va vedea, se va fi înșelat în privința ambelor activități, pentru că, mai întâi, din mâna sa, în urma unui simulacru de slujbă, pământul cimitirului nu a primit decât un sicriu umplut cu gunoaie, tânara fiind înmormânată creștinește, deși fără slujbă oficială, de cel ce o salvase cândva de la moarte și care îi fusese ca un frate mai mare; iar în ceea ce privește vulpea, va trăi pe propria piele blestemul schimbului de roluri dintre vânător și vânat, sfârșind prin a fi sfâșiat, atât psihic cât și fizic de splendidul animal. 

Deși de mici dimensiuni, romanul lui Sjon este unul extrem de dens, atât la nivelul construcției, cât și la cel al tehnicii narative, acesta putând fi descris pe scurt ca o împletire foarte fină, dar și foarte strânsă, a două fire narative roșii (sau mai degrabă sângerii), îmbibată în cele mai puternice esențe poetice pe care le poate oferi Islanda, acest tărâm îndepărtat, misterios și hipnotizant.