Un cuplu din Oslo, anii ’90 (dar, până la urmă, atemporal și ageografic), inventează un nou joc cu care să-și ostoiască plictiseala. Dar oare e de ajuns? Ar fi fost vreodată? Romanul înainteză cu pas rapid, își dă personajele peste cap, conversația laconică adâncește și mai mult diferențele dintre ei, iar, până la final, multe-multe lucruri rămân fără răspuns sau vreo intenție de a le lămuri. Cititorii lui Christensen spun despre dânsul că scrie pe potriva noii generații. Iar dacă acesta este adevărul...
Ce mi-a plăcut: Referințele la cultura pop și atenția lui Will la detalii.
Ce nu mi-a plăcut: Tenta de thriller de la final. N-a fost scrisă rău, poate doar nu își avea locul în ceea ce mi-a părut a fi inițial o analiză psihologică a cuplului tânăr și dezinhibat, aproape un clișeu al ultimului secol.