Viţelul de aur, ultimul tip de roman pentru bărbaţi, are toate calităţile să intre definitiv în graţiile acestei specii bizare ce ne populează vieţile: umor rafinat, scopuri înşurubate adânc pe sub podea, urmărirea orbească a unui lucru ce, odată obţinut, se dovedeşte inutil şi trebuie grabnic aruncat la gunoi. (Mai nemediat, dramoleta romanului are ceva din martiriul unui lunetist care, după o călătorie de 5000 de kilometri, doboară manechinul de paie greşit sau din cel al unui domn care, timp de douăzeci de ani îi face curte sorei celei pe care o iubea de fapt, lucruri care ies bărbaţilor de minune şi fără efort). Personajele feminine sprijină şi ele, după puterile lor, înfăptuirea măreţului edificiu, comportamentul lor e neisteric, rezonabil (nu adresează celor din faţă cereri apocaliptice de genul „Vreau să vorbim“ - cel mai înspăimântător lucru pe care îl poate auzi un bărbat în decursul inutilei sale vieţi), pe retur, personajele sunt decupate puţin cam adânc, ceea ce le aşează pe faţă un aer uşor cartonat (o mică necalitate, plus finalul cărţii care, din pricina cenzurii, e dărâmat în toate cele patru colţuri şi ar putea concura şi el, cu oareşce succes, la neajunsuri nesemnificative).
