Despre acest mic roman al scriitoarei argentiniene, Samanta Schweblin, J.M. Coetzee spune că ar fi plin de umor negru. Eu nu am perceput niciun rând din această carte ca fiind vreun soi de comedie, fie ea și neagră. În schimb, am simțit întreaga poveste ca pe un veritabil thriller psihologic, mustind de paranormal, cu trimiteri la practici obscure din sfera șamanismului, în care realități complet diferite se succed fără nicio rânduială, fiind aproape imposibil de ghicit când „vorbește visul” sau realitatea. 

Deși povestea are un fir narativ, ce gravitează în jurul unei bizare otrăviri în masă a unui întreg ținut rural, acesta este însă foarte fragil, iar faptul că este țesut fără întrerupere la războiul unui vis într-adevăr febril, face ca întreaga relatare să se transforme pentru cititor într-o experiență hipnotică. Cel puțin așa a fost pentru mine. Am resimțit aceeași încărcătură tainică, pe care am mai încercat-o cu ani în urmă, citind „Magicianul” de John Fowles.