În față nu ai o carte.

Nu. Nicidecum.

În față ai o piatră funerară la care plânge un fiu.

Ale cărui lacrimi se transformă în verbe. Substantive. Adjective.

Doar Peter Esterhazy nu este o figură de stil. Nici mama sa. Care a murit.

Și a cărei piatră funerară acum o ai în față.

Nu. Nu ai un necrolog. Dar nu ar fi exagerat dacă l-ai numi așa.

Ai toată durerea pe care un fiu o poate dăltui lovind puternic cu verbe în oasele schimonosite ale Morții.

Nu. Nu trebuie să aprinzi o lumânare. Nici să stai în genunchi. Nici măcar să verși o lacrimă.

Ba dimpotrivă. Ar trebui chiar să râzi, deoarece fiul știe să se bucure de momentele în care Moartea nu era.

Doar să-ți asculți, la rându-ți, verbele auxiliare ale inimii.

Și este de ajuns.