Urma este un roman de 150 de pagini, un mini-roman scris la foc continuu în trei/patru săptămîni cum declară autorul. Este, aș crede, unul dintre cele mai bune romane despre perioada comunistă, o epopee a literaturii carcerare care răspunde la întrebarea: ce se întîmplă, de fapt, cu călăii? Cum ajung aceștia în postura de torționari? În definitiv, și călăii pot fi niște victime ale sistemului. Nu atît victime, cît cei care trăiesc efectiv de pe urma răului celuilalt. Romanul tratează un subiect așa-zis minor – niște urme de zăpadă care intră în închisoare și par să nu mai iasă. Însă de aici pornește o întreagă anchetă absurdă, descoperim un amalgam de indicii, jocuri de putere și nu numai, avem parte și de cîteva tehnici de iluzionism. Umor negru cît încape, haz de necaz, un roman bine scris, un fel de pansament peste durerea adevarată. Scris pe un ton neutru – vina nu este a nimănui – există numai o capcană mare și unitară în care cad năvală oameni nevinovați, victime, torționari, călai, într-un malaxor al neputinței și al nebuniei, unii au privilegii, cei mai mulți nu.
