Am așteptat cu sufletul la gură să citesc cartea lui Ishiguro. Din păcate, pe măsură ce înaintam în lectură, speranțele și așteptările se trezeau înecate și astupate cu zdravene bucăți de pământ pe care Ishiguro le arunca peste mine, îngropându-mă în tărâmul său fantastic și searbăd în care nu se întâmpla nimic. Iar de se întâmpla ceva, nu avea neapărat legătură cu narațiunea cât cu ochii care mi se împăienjenau la îndemnul somnului care și-a făcut sălaș printre paginile cărții.

Nici fantasy, nici romance, nici istoric, nici roman filosofic, Uriașul îngropat al lui Ishiguro este acel gen de struțo-cămilă la care te uiți siderat și te piști ca să te convingi că ești treaz. Nu chiar un coșmar, dar putea să fie dacă avea dublul paginilor pe care le are deja.