Se spune că relația dintre un tată și fiica sa este una deosebită. Că tatăl este primul iubit al fiicei sale, modelul suprem, bărbatul vieții ei. Și că tatăl, la rândul său, își întrezărește în fiică avatarul său feminin. Nu la fel stau lucrurile și între Claude și fiica sa Epicene. Deși au în comun două lucruri aparent bizare: obsesia pentru verbul englezesc „to crave”, în umbra căruia ambii își construiesc, fără a ști, viața, și pentru „coelacant”, o specie de pește marin ce-și induce o stare de moarte clinică până la redobândirea unui climat optim pentru a reveni la viață, cei doi se urăsc la modul visceral. Sau poate tocmai aceste puncte comune să fie cheia ce dezleagă misterul urii lor. 

Povestea acestei puternice emoții distructive ce-i ține pe cei doi la distanță, dar care-i și leagă ombilical este bineînțeles mult mai complexă de atât. Iar firul ei străbate de la un capăt la celălalt acest roman profund psihologic în care mai sunt urmărite și sondate abisurile existențialiste a încă două personaje cheie: Regina, cea care, fără să știe, devine cauza primă a întregii nenorociri, și Dominique, soția lui Claude și mama Epicenei, întruchiparea naivității și a neputinței, principala victimă colaterală a urii dintre tată și fiică. 

Ceea ce surprinde la acest roman este maniera narativă extrem de simplă și de realistă prin care autoarea reușește să construiască această poveste, în care scene cât se poate de banale se întrepătrund cu scene profund dramatice, ce amintește de scrierile existențialiștilor francezi ai secolului trecut. Iar scena revederii dintre Claude și Epicene, după douăzeci de ani, este cât se poate de edificatoare în acest sens.