Gonçalo M. Tavares reușește un interesant paradox stilistic: scrie două romane despre un oarecare război fără a-l numi nici măcar o singură dată și fără a descrie nici măcar o scenă de luptă care să se fi desfășurat între cele două tabere, de asemenea nenumite. Să fie oare o invitație adresată cititorului, de a ghici despre ce război este vorba? Mai degrabă, nu. Pentru că, prin nenumire, Tavares nu face altceva decât să pună accentul pe esența ideii de război, ba mai mult, pe modul în care acesta se poate oglindi în conștiința diferitelor tipologii umane.
Astfel, în primul dintre cele două romane (ambele făcând parte din ciclul Regatul), intitulat simplu „Un om: Klaus Klump”, războiul este privit prin ochii unui om aflat într-o perpetuă oscilare între neutralitate și lupta de guerillă, între lașitate și curaj, între indiferență și conștietizare. El nu participă câtuși de puțin la desfășurarea ostilităților, dar printr-un ciudat complex de circumstanțe, trece drept erou al rezistenței. În fapt, el rămâne o victimă a propriei lașități, neasumându-și o poziție concertă față de teribila concretețe a războiului. Chiar mai de plâns decât Klaus Klump este Joseph Walser, anti-eroul celui de-al doilea roman, care trece prin furtuna războiului cu o indiferență de care nu poate fi capabil decât un om fără de suflet sau un om deja mort sufletește. Pentru el, mașinăria la care lucrează este singurul zeu în fața căruia este dispus să se închine. Și căruia, mai degrabă fără voia sa, îi va aduce ofrandă degetul arătător de la mâna dreaptă, degetul vital fără de care nu ar putea apăsa pe trăgaciul unei arme, nici pentru a ucide, nici pentru a se sinucide. Iar această întâmplare, aparent lipsită de importanță, ar putea avea un puternic simbolism, privită prin prisma refuzului său de a participa într-un fel sau altul, la război.
În ceea ce privește maniera narativă a lui Tavares, aș putea spune că acesta nu înșiră cuvinte pe pagină, ci mai degrabă mitraliază cititorul cu imagini, idei și semne de întrebare. Iar la răstimpuri, curăță zgura uimirii căzute „la datorie”, cu jetul lucidității sale.
