Această stranie poveste este deja una clasică, fiind cu siguranță cunoscută și apreciată de foarte mulți cititori de-a lungul vremii. În ceea ce mă privește, deși intrasem în contact cu rezumate și păreri ale altora despre această carte, abia acum am reușit să pun mâna pe ea și să o citesc pe îndelete. Surpriza a fost imensă. Ceea ce m-a fascinat în primul rând a fost maniera narativă a lui Stevenson care reușește să mențină misterul întreg până la ultimele pagini ale ultimului capitol. Până în acel punct, deși intuisem că domnul Hyde este creația doctorului Jekyll, eram ferm convins că este vorba despre un alt „caz Frankestein”, nicidecum despre un asemenea proces de dedublare... fizică.

De altfel, dincolo de maniera narativă ireproșabilă, consider că această poveste poate fi înțeleasă și ca un puternic semnal de alarmă pentru fiecare dintre noi, cu privire la dualitatea noastră intrinsecă. Pentru că, vrem sau nu să recunoaștem, nu există oameni 100% buni, cum nu există nici oameni 100% răi, ci binele și răul coabitează mai mult sau mai puțin pașnic, mai mult sau mai puțin fericit în fiecare dintre noi, ieșind la iveală când unul, când altul, în momentele cele mai surprinzătoare ale vieții noastre. Ideea ar fi ca fiecare să fie cât de cât pregătit să țină în frâu tendințele extreme de expansiune ale fiecărui dintre cele două euri, atât pe cel rău cât și pe cel bun.