În drumul spre vechea casă a părinților săi, Ida are un teribil accident de mașină, în urma căruia își pierde viața. Dar înainte de a muri găsește forța necesară pentru a-și analiza întreaga existență, pentru a-și pune ordine în gânduri, pentru a-și asuma fiecare alegere făcută, altfel spus pentru a se împăca cu sine însăși. Pentru Parascheva, mama Idei, moartea soțului său Petro devine momentul unei recapitulări generale a vieții sale, privită, desigur, prin prisma relației pe care a avut-o cu acesta. Maia, fiica Idei, împreună cu fiul ei pe care îl crește singură, își trăiește viața călătorind pe întregul mapamond pentru a redacta ghiduri turistice. Deși, scopul real, neasumat, al acestor călătorii este acela de a fugi de sine însăși, refuzând să ia în calcul ideea că îi este mai de folos să se oprească, să își analizeze viața la rece și să-și dea un refresh pentru a putea merge cu adevărat mai departe. 

În romanul Ultimele povestiri Olga Tokarczuk surprinde trei femei, din trei generații diferite ale aceleiași familii, în momente în care se văd nevoite să oprească roata vieții, să se opună inerției ce le guvernează existența, pentru a se privi cât mai profund în oglinda sufletelor lor, pentru a-și face bilanțul, pentru a-și reconsidera alegerile făcute până atunci și a și le asuma în deplinătatea libertății interioare. Din nefericire, aceste momente stau fie în umbra morții, fie în cea a unor emoții distructive puternice. În mod surprinzător, deși moartea este foarte prezentă în paginile acestui roman, ea nu are decât rolul pretextului, accentul căzând pe introspecția celor trei femei, pe forța pe care o capătă amintirile în momentul în care sunt reactivate de suferința timpului prezent. De asemenea, romanul capătă un plus de savoare și datorită infuziei de poezie pe care autoarea o întrețese pe toată întinderea acestuia, transformându-l într-un veritabil poem fluviu în proză.