De la începuturile omenirii, durerea cauzată de moartea cuiva drag a dus la câte o formă a ceea ce în prezent numim doliu. Atunci când încercăm să vizualizăm doliul, ne dăm seama că cel mai adesea ne gândim la detaliile ce țin de tradiții și obiceiuri, de la îmbrăcămintea cernită până la expresiile folosite și la evenimentele pe care suntem obligați să le amânăm, adică la ceea ce facem ca să anunțăm societatea că suferim (sau că ne este impus să suferim).  Hellen Macdonald evită  aceste aspecte și vorbește în schimb despre durerea invizibilă și procesul interior al vindecării sufletești, prezentându-ne doliul sub forma unei provocări: îmblânzirea unui uliu porumbar.

Uliului îi este oferit o semnificație aparte, abilitățile sale de a vâna transformându-l în ochii autoarei într-un mesager al morții fulgerătoare și neîndurătoare, semnificație pe care ea o folosește în încercarea de a înțelege și accepta puterea necondiționată pe care moartea o are asupra noastră. În final, ea obține mai mult decât tovărășia animalului, găsind un prieten pierdut printre secole în persoana lui T. H. White, un alt scriitor care a încercat să dețină controlul asupra propriei vieți devenind șoimar.

Depășind tema principală, cartea aceasta se dovedește a fi atât un omagiu, (repetând ideea că murim cu adevărat doar în momentul în care nimeni nu își mai amintește de noi), cât și o ocazie de a reflecta la identitatea noastră și la ce valoare putem oferi vieților noastre și vieților altora când suntem puși față în față cu legile necruțătoare ale naturii.