Pictorul Juan Pablo Castel, un artist egocentric și introvertit, ajunge, asemenea unui Otello modern, ca în urma unei crize de nebunie și gelozie să o ucidă pe Maria, femeia pe care pretindea că o iubește și pe care o considera singura persoană care îi înțelege arta și care simte și gândește asemenea lui. Apoi merge la poliție și se autodenunță. În detenție decide să aștearnă pe hârtie întreaga poveste: cum a cunoscut-o pe Maria, cum s-a îndrăgostit de ea, cum a început povestea lor de dragoste și ură și mai ales care au fost resorturile care l-au împins la crimă. 

Motivul acestei confesiuni rămâne încert, mai ales pentru că el susține că nu intenționează nicidecum să se justifice sau să dea lumii vreo explicație pentru fapta sa odioasă. Este clar însă că simte nevoia unei eliberări față de sine însuși, că fără această spovedanie laică ar sucomba în abisul propriului subconștient. În fond, de la un capăt la celălalt al romanului nu există decât un singur personaj, el însuși, restul, inclusiv Maria, fiind prezenți în această poveste doar din perspectiva lui, a ecoului produs de raționamentele sale, având mai degrabă statut de umbre profilate de mintea lui pe pereții interiori ai tunelului subconștientului său, în care va rămâne iremedial captiv. 

Deși de mici dimensiuni, romanul Tunelul, prima carte a lui Ernesto Sabato, se prezintă ca un veritabil exercițiu de psihanaliză și ca un etalon al literaturii existențialiste sud-americane.